Sunt cei care nu au auzit Evanghelia pierduți?

Romani 2:1-16

1. Aşadar, omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, nu te poţi dezvinovăţi; căci prin faptul că judeci pe altul, te condamni singur; fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleaşi lucruri.
2. Ştim că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce săvârşesc astfel de lucruri este potrivită cu adevărul.
3. Şi crezi tu, omule, care judeci pe cei ce săvârşesc astfel de lucruri, şi pe care le faci şi tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu?
4. Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?
5. Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu,
6. care va răsplăti fiecăruia după faptele lui.
7. Şi anume, va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea;
8. şi va da mânie şi urgie celor ce, din duh de ceartă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire.
9. Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste iudeu, apoi peste grec.
10. Slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele: întâi peste iudeu, apoi peste grec.
11. Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului.
12. Toţi cei ce au păcătuit fără Lege vor pieri fără Lege; şi toţi cei ce au păcătuit având Lege vor fi judecaţi după Lege.
13. Pentru că nu cei ce aud Legea sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea aceasta vor fi socotiţi neprihăniţi.
14. Când neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege;
15. şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele.
16. Şi faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Cristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.

Comentariu de text

Prin urmare, care este răspunsul lui Dumnezeu la întrebarea: „Sunt păgânii care n-au auzit niciodată Evanghelia pierduţi?“

Condamnarea păgânilor constă în faptul că ei n-au trăit pe măsura luminii pe care le-a dat-o Dumnezeu la creaţie. Mai degrabă, ei au devenit idolatri şi, prin urmare, s-au dedat la tot felul de fapte depravate şi josnice.
Dar să presupunem că un păgân trăieşte totuşi pe măsura luminii pe care i-o dăruieşte Dumnezeu. Să presupunem că îşi va arde idolii şi-L va căuta pe adevăratul Dumnezeu. Care e situaţia în acest caz?

În rândul evanghelicilor se manifestă două curente de gândire în privinţa acestui subiect. Unii cred că dacă un păgân va trăi pe măsura luminii date de Dumnezeu prin Creaţie, Dumnezeu îi va trimite lumina Evangheliei. În sprijinul acestei afirmaţii, este citat cazul lui Corneliu, care L-a căutat pe Dumnezeu, şi ale cărui rugăciuni şi milostenii s-au suit ca o aducere aminte înaintea lui Dumnezeu. Apoi Dumnezeu l-a trimis pe Petru să-i arate cum poate fi mântuit (Fapte 11:14).

Alţii cred că dacă cineva îşi pune încrederea în singurul Dumnezeu, Cel viu, aşa cum este El revelat în creaţie, dar moare înainte de a fi avut prilejul să audă Evanghelia, Dumnezeu îl va mântui, pe temeiul lucrării lui Cristos de la Calvar. Deşi omul respectiv nu ştia nimic despre lucrarea lui Cristos, Dumnezeu îi trece valoarea acelei lucrări în contul lui, când el îşi pune încrederea în Dumnezeu pe temeiul luminii pe care a primit-o.

Cei care susţin acest punct de vedere arată că aşa a mântuit Dumnezeu oamenii înainte de jertfa Domnului Isus de la Calvar şi că aşa îi salvează El pe alienaţii mintali, pe imbecili şi pe copiii care mor înainte de a fi atins vârsta responsabilităţii.

Prima concepţie poate fi sprijinită prin exemplul lui Corneliu. A doua este lipsită de suport biblic pentru perioada următoare morţii şi învierii lui Cristos (epoca în care trăim), constituind, în acelaşi timp, o diminuare a necesităţii activităţilor misionare intensive.

Pavel a arătat că păgânii sunt pierduţi şi au nevoie de Evanghelie. Acum el îşi îndreaptă atenţia spre a doua categorie de oameni, a căror identitate nu poate fi stabilită cu precizie. Noi credem că apostolul se referă aici la oameni cu morală proprie, fie iudei, fie Neamuri. Primul verset ne relevă morala lor proprie, prin felul în care condamnă ei purtarea altora (deşi şi ei săvârşesc aceleaşi păcate).

Versetele 9, 10, 12, 14 şi 15 arată că Pavel se referă atât la evrei, cât şi la Neamuri. Prin urmare, întrebarea aflată înaintea instanţei este următoarea: Sunt oamenii care susţin că au morala lor proprie, fie iudei, fie Neamuri, de asemenea pierduţi? Şi răspunsul, aşa cum vom vedea, este: „Da, şi ei sunt pierduţi!“

2:1 A doua categorie este alcătuită din cei care privesc păgânii de sus, considerându-se pe ei înşişi mai civilizaţi, mai educaţi şi mai rafinaţi. Ei îi condamnă pe păgâni, pentru comportarea lor grosolană, dar şi ei sunt la fel de vinovaţi – chiar dacă sunt mai sofisticaţi decât păgânii. Omul căzut întotdeauna va vedea greşelile altora mai uşor decât pe ale lui. Lucruri ascunse şi respingătoare din viaţa altora par cu totul respectabile la ei înşişi. Dar faptul că el poate judeca păcatele la alţii arată că ştie să facă deosebire între bine şi rău.

Dacă ştie că e greşit ca cineva să fure nevasta altuia, atunci ştie şi faptul că tot atât de greşit este şi pentru el să fure nevasta altuia. Prin urmare, când cineva săvârşeşte chiar păcatele pe care le condamnă la alţii, el însuşi nu mai are nici o scuză.

Păcatele oamenilor cultivaţi sunt, în esenţă, identice cu cele ale păgânilor. Deşi un moralist va argumenta că el nu a săvârşit toate păcatele de pe listă, el nu trebuie să uite următoarele fapte:

1. Este capabil să le săvârşească pe toate.
2. Călcând doar o singură poruncă, el s-a făcut vinovat de călcarea tuturor (Iac. 2:10).
3. El a săvârşit păcate ce ţin de gândire, pe care poate că niciodată nu le-a săvârşit în fapt, dar şi acestea sunt interzise de Cuvântul lui Dumnezeu. De pildă, Isus ne spune că privirea plină de pofte este echivalentă cu adulterul (Mat. 5:28).

2:2 Trufaşul moralist are nevoie să i se dea o lecţie cu privire la judecata lui Dumnezeu. Apostolul dă această lecţie în versetele 2-16.

Primul punct este că judecata lui Dumnezeu se face potrivit cu adevărul. Nu se bazează pe probe incomplete, inexacte sau indirecte, „de circumstanţă“. Mai degrabă, ea se întemeiază pe adevăr, pe întregul adevăr şi numai pe adevăr.

2:3 În al doilea rând, de judecata lui Dumnezeu nu pot scăpa cei ce îi condamnă pe alţii pentru înseşi păcatele pe care le practi- că chiar ei. Capacitatea lor de a-i judeca pe alţii nu-i absolvă de vinovăţie, ci, dimpotrivă, sporeşte condamnarea lor. Judecata lui Dumnezeu este inevitabilă, dacă nu ne pocăim şi nu suntem iertaţi.

2:4 Apoi aflăm că judecata lui Dumnezeu este uneori amânată. Această amânare este o dovadă a bunătăţii Sale, a îngăduinţei şi îndelungii Sale răbdări. Bunătatea Lui înseamnă că El este binevoitor faţă de păcătoşi, deşi nu şi faţă de păcatele lor. Îngăduinţa Lui se referă la faptul că Îşi opreşte pedeapsa pe care o merită răutatea şi răzvrătirea omului.

Îndelunga Sa răbdare este extraordinara Sa reţinere, în pofida provocărilor permanente din partea omului. Bunătatea lui Dumnezeu, aşa cum se vede în providenţa Sa, în faptul că ne ocro- teşte şi ne ţine în viaţă, are drept scop să-i conducă pe oameni la pocăinţă. El doreşte ca „nimeni să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă“ (2 Pet. 3:9).

Pocăinţa înseamnă o întoarcere de o sută optzeci de grade de pe drumul pe care mergeai şi pornirea în direcţia opusă. „Este o schimbare a minţii, care produce o schimbare a atitudinii şi rezultă într-o schimbare a acţiunii“. Ea semnifică faptul că omul a trecut de partea lui Dumnezeu, împotriva lui însuşi şi a păcatelor sale. Este mai mult decât o afirmare cu intelectul a faptului că este păcătos. Presupune participarea conştiinţei omului, după cum s-a exprimat John Newton: „Conştiinţa mea a simţit şi a recunoscut vinovăţia mea“.

2:5 Al patrulea lucru pe care-l aflăm despre judecata lui Dumnezeu este faptul că este gradată, în funcţie de acumularea vinovăţiei. Pavel îi înfăţişează pe păcătoşii împietriţi şi nepocăiţi ca adunându-şi judecată pentru ei înşişi, ca şi când ar strânge aur şi argint. Dar ce comoară va fi asta în acea zi când mânia lui Dumnezeu se va descoperi, în fine, la judecata Marelui Tron Alb (Apo. 20:11-15)! În ziua aceea, judecata lui Dumnezeu va fi văzută ca fiind absolut dreaptă, fără prejudecată sau nedreptate de vreun fel.

2:6 În următoarele cinci versete Pavel ne aminteşte că judecata lui Dumnezeu va fi potrivit cu faptele cuiva. Un om se poate lăuda cu bunătatea lui personală. El se poate bizui mult pe originea lui rasială sau naţională.

El poate aduce în sprijinul argumentului său faptul că strămoşii lui au fost oameni mari ai lui Dumnezeu. Dar el va fi judecat după propria lui conduită, şi nu după toate celelalte lucruri. Faptele lui vor constitui factorul determinant.

Dacă am lua versetele 6-11 izolat de restul textului, ar fi uşor să conchidem că ele propagă ideea mântuirii prin fapte. Căci, într-adevăr, ele par să spună că cei ce fac fapte bune vor câştiga viaţa veşnică.

Dar trebuie precizat că pasajul de faţă nu poate să însemne lucrul acesta, pentru că atunci ar contrazice flagrant mărturia restului Scripturii, care spune că mântuirea este prin credinţă, fără fapte. Chafer scoate în evidenţă că circa 150 de pasaje din Noul Testament condiţionează mântuirea doar de credinţa cuiva.

Nici un pasaj, atunci când este înţeles cum se cuvine, nu poate contrazice o mărturie atât de copleşitoare. Atunci cum vom înţelege pasajul respectiv?

Mai întâi, trebuie să înţelegem că faptele bune nu încep decât după ce o persoană a fost născută din nou. Când oamenii L-au întrebat pe Isus: „Ce să facem ca să putem săvârşi faptele lui Dumnezeu?“, El le-a răspuns: „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca voi să credeţi în El şi în Cel pe care L-a trimis El“ (Ioan 6:28, 29). Deci prima faptă bună pe care o poate face cineva este să creadă în Domnul Isus Cristos, şi nu trebuie să uităm niciodată că credinţa nu este o faptă meritorie prin care cineva poate câştiga mântuirea. Deci, dacă cei nemântuiţi sunt judecaţi după faptele lor, se va vedea că nu au nici un lucru de valoare pe care să-l aducă ca probă. Se va vedea că toată neprihănirea lor presupusă nu este decât o grămadă de cârpe murdare (Isa. 64:6). Păcatul care-i va condamna este faptul că nu au crezut în Isus ca Domn (Ioan 3:18). Dincolo de asta, faptele lor vor stabili gradul de pedeapsă ce li se va aplica (Luca 12:47, 48).

Dacă credincioşii sunt judecaţi după faptele lor, care va fi rezultatul? Evident, ei nu vor putea să se prezinte cu fapte bune, prin care să merite sau să-şi câştige mântuirea. Toate faptele făcute de ei înainte de mântuire au fost păcătoase. Dar sângele lui Cristos a şters trecutul. Acum Dumnezeu Însuşi nu poate găsi nici o acuză împotriva lor, pentru care să-i condamne la pedeapsa iadului. Odată ce au fost mântuiţi, ei încep să practice faptele bune – fapte care nu vor fi, întotdeauna, considerate bune în ochii lumii, dar vor fi privite ca fapte bune de Dumnezeu. Faptele lor bune constituie rezultatul mântuirii, nu cauza pentru care au fost mântuiţi. La Scaunul de Judecată al lui Cristos, faptele lor vor fi trecute în revistă şi ei vor fi răsplătiţi pentru toată slujirea lor credincioasă.Trebuie însă să avem mereu în minte faptul că pasajul acesta nu se ocupă de credincioşi, ci de necredincioşi.

2:7 Explicând că judecata se va face după fapte, Pavel spune că Dumnezeu va da viaţă veşnică celor care prin stăruinţă în bine caută slavă, cinste şi nemurire. După cum am arătat, asta nu înseamnă că oamenii aceştia sunt mântuiţi prin stăruinţa lor în bine. Căci asta ar însemna că există o altă evanghelie. Nimeni nu ar putea trăi prin firea veche o astfel de viaţă, nimeni nu ar putea să trăiască astfel fără puterea divină. Orice persoană care se încadrează la această descriere a fost mântuită deja prin har, prin credinţă. Faptul că acea persoană caută slavă, cinste şi nemurire demonstrează că deja a fost născută din nou.
Întreaga orientare a vieţii sale arată că persoana respectivă a fost deja convertită. Omul acela caută slava cerului; cinstea care provine doar de la Dumnezeu (Ioan 5:44); nemurirea care caracterizează trupul învierii (1Cor. 15:53, 54); moştenirea cerească, nepieritoare, neîntinată şi care nu se veştejeşte (1 Pet.1:4).

Dumnezeu va dărui viaţă veşnică tuturor celor care exemplifică în viaţa lor aceste dovezi ale experienţei convertirii. Viaţa veşnică este descrisă în mai multe feluri în Noul Testament. Este o posesiune actuală, pe care o primim în clipa în care suntem convertiţi (Ioan 5:24). Este o posesiune viitoare, de care vom avea parte când vom primi trupurile noastre glorificate (aici şi la Rom. 6:22). Deşi este un dar care se primeşte prin credinţă, uneori este pus alături de răsplăţile primite pentru o viaţă de credincioşie (Marcu 10:30). Toţi credincioşii au viaţă veşnică, dar unii vor avea o capacitate mai mare de a se bucura de ea decât alţii.

Această viaţă veşnică înseamnă mai mult decât existenţă fără de sfârşit; este o calitate a vieţii, acea viaţă mai abundentă pe care a promis-o Mântuitorul la Ioan 10:10. Este însăşi viaţa lui Cristos Însuşi (Col. 1:27).

2:8 Celor care fac dezbinări şi nu ascultă de adevăr, ci de fărădelege, li se vor da indignare şi mânie. Căci ei nu ascultă de adevăr şi niciodată nu au răspuns la chemarea Evangheliei. Mai degrabă, ei au ales să asculte de fărădelege, făcând din nedreptate stăpânul lor. Viaţa lor este caracterizată de certuri, lupte şi neascultare – dovadă certă că nu au fost niciodată mântuiţi.

2:9 Acum apostolul repetă verdictul lui Dumnezeu cu privire la cele două feluri de lucrători şi faptele făcute de aceştia, numai că de data aceasta o face în ordine inversă. Verdictul va fi: necaz şi strâmtorare pentru toţi cei care fac răul. Din nou trebuie să subliniem aici că aceste fapte rele trădează inima rea a necredinţei. Faptele sunt expresia exterioară a atitudinii unei persoane faţă de Domnul.

Expresia întâi peste iudeu, apoi peste grec arată că judecata lui Dumnezeu se va face în funcţie de privilegiul sau lumina pe care a primit-o cineva. Iudeii au fost primii în privinţa privilegiilor acordate, de popor ales al lui Dumnezeu pe pământ. Prin urmare, ei vor fi primii în ce priveşte responsabilitatea. Acest aspect al judecăţii lui Dumnezeu va fi dezvoltat în continuare în versetele 12-16.

2:10 Verdictul va fi însă slavă, cinste şi pace pentru oricine – iudeu sau neiudeu – care face ce este bine. Şi să nu uităm că nimeni nu poate face binele, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, decât dacă şi-a pusmai întâi încrederea şi credinţa în Domnul Isus Cristos.

Expresia mai întâi iudeului şi apoi şi grecului nu poate fi considerată un indiciu al favoritismului, întrucât versetul următor arată că judecata lui Dumnezeu este imparţială. Prin urmare, expresia indică ordinea istorică în care s-a răspândit Evanghelia, ca în 1:16. Ea a fost mai întâi vestită iudeilor, după cum primii credincioşii au fost, de asemenea, iudei.

2:11 Un alt adevăr privitor la judecata lui Dumnezeu este faptul că ea se face fără să se ţină seama de faţa omului. În instanţele judecătoreşti ale oamenilor, se acordă preferinţă celor plăcuţi la înfăţişare, celor bogaţi şi influenţi. Dar Dumnezeu este total imparţial. Nu se ţine seama de rasă, de locul de unde provine cineva sau de faţa lui. Nici unul din aceste elemente nu-L va influenţa pe Dumnezeu.

2:12 După cum s-a arătat mai sus, versetele 12-16 sunt o extensie a faptului că judecata lui Dumnezeu se va face în funcţie de lumina primită. Se are în vedere existenţa a două categorii: cei care nu au legea (Neamurile) şi cei care se află sub lege (iudeii).
Aceste două categorii îi cuprind pe toţi oamenii, în afara celor care aparţin bisericii lui Dumnezeu (vezi 1 Cor. 10:32, unde omenirea este împărţită în aceste trei categorii).

Cei care au păcătuit fără lege vor pieri fără lege. Nu se spune că „vor fi judecaţi fără lege“, ci că vor pieri fără lege. Ei vor fi judecaţi în funcţie de revelaţia pe care le-a dăruit-o Domnul şi, întrucât nu au trăit pe măsura acelei revelaţii, ei vor pieri. Cei care au păcătuit sub lege vor fi judecaţi după lege şi, dacă nu au ascultat de ea, vor pieri şi ei. Legea reclamă ascultare totală.

2:13 Simpla posedare a legii nu este suficientă. Legea reclamă o ascultare desăvârşită şi continuă. Nimeni nu este socotit neprihănit doar pentru faptul că ştie ce spune legea. Singurul mod în care se poate obţine îndreptăţirea (justificarea) sub lege ar fi dacă cineva ar putea s-o respecte în toate privinţele. Dar, întrucât toţi oamenii sunt păcătoşi, le este cu neputinţă să facă acest lucru. Aşadar, versetul acesta prezintă mai degrabă o condiţie ideală, decât un lucru realizabil prin forţele proprii ale omului.

Noul Testament ne spune în mod răspicat că omului îi este cu neputinţă să fie îndreptăţit prin ţinerea legii (vezi Fapte 13:39; Rom. 3:20; Gal. 2:16, 21; 3:11).

Dumnezeu niciodată nu a intenţionat ca cineva să fie mântuit prin lege. Chiar dacă ar putea cineva să respecte legea de acum înainte, tot nu ar fi îndreptăţit, întrucât Dumnezeu îl va trage la socoteală şi pentru faptele trecute. Prin urmare, când se spune în versetul 13 că împlinitorii legii vor fi îndreptăţiţi, trebuie să înţelegem prin aceasta că legea reclamă ascultare şi că dacă ar putea cineva să dea dovadă de ascultare desăvârşită din ziua în care s-a născut, ar fi îndreptăţit. Dar realitatea sumbră şi dură este că nimeni nu poate da dovadă de asemenea ascultare.

2:14 Versetele 14 şi 15 constituie o paranteză, privind în urmă la versetul 12a, unde am aflat că Neamurile care păcătuiesc fără lege vor pieri fără lege. Acum Pavel explică faptul că, deşi legea nu a fost dată Neamurilor, ele posedă totuşi o cunoaştere înnăscută a binelui şi a răului. Ele ştiu din instinct că este greşit să minţi, să furi, să comiţi adulter şi să ucizi.
Singura poruncă pe care nu o cunosc ele din intuiţie este cea privitoare la sabat – care, oricum, este mai mult o chestiune de ritual, decât una morală. Prin urmare, rezumatul acestui pasaj îl constituie faptul că Neamurile, care nu au legea…constituie o lege pentru ele însele. Ei îşi formulează propriile coduri de diferenţiere a comportamentului corect faţă de cel greşit prin instinctele lor morale.

2:15 Ele arată că lucrarea legii este scrisăîn inimile lor. Nu legea însăşi este scrisă în inimile lor, ci lucrarea legii. Lucrarea pe care a avut legea menirea s-o înfăptuiască în vieţile israeliţilor se poate vedea, întrucâtva, în vieţile Neamurilor. De pildă, faptul că ele ştiu că este drept să-ţi respecţi părinţii demonstrează că lucrarea legii este scrisă în inimile lor. Ele mai ştiu că anumite fapte sunt din capul locului greşite. Conştiinţa lor, îndeplinind rolul de moderator, confirmă această cunoaştere instinctivă. Iar gândurile lor se pronunţă în permanenţă asupra corectitudinii sau incorectitudinii acţiunilor lor, acuzând sau scuzând, interzicând sau permiţând un lucru.

2:16 Versetul acesta este continuarea gândului din versetul 12, în care ni se spune când vor fi judecaţi cei fără lege şi cei aflaţi sub lege. Şi, procedând astfel, acest verset ne învaţă un adevăr final cu privire la judecata lui Dumnezeu, anume faptul că ea va lua în considerare şi secretele oamenilor, nu numai păcatele lor publice.

Păcatul considerat secret la ora actuală va deveni un scandal public la Judecata Marelui Tron Alb. Judecătorul care va prezida această judecată solemnă va fi Isus Cristos, întrucât Tatăl I-a încredinţat Lui toată judecata (Ioan 5:22).

Când Pavel adaugă cuvintele: după Evanghelia mea, el vrea să spună prin aceasta: „aşa ne învaţă evanghelia mea“. Evanghelia mea înseamnă evanghelia pe care a predicat-o Pavel, adică aceeaşi pe care au predicat-o şi ceilalţi apostoli.