Legea dă cunoștința păcatului

Legea dă cunoștința păcatului

Romani 7:7-25

7. Deci ce vom zice? Legea este ceva păcătos? Nicidecum! Dimpotrivă, păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: „Să nu pofteşti!”
8. Apoi păcatul a luat prilejul şi a făcut să se nască în mine, prin poruncă, tot felul de pofte; căci fără Lege, păcatul este mort.
9. Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar, când a venit porunca, păcatul a înviat şi eu am murit.
10. Şi porunca, ea, care trebuia să-mi dea viaţa, mi-a pricinuit moartea.
11. Pentru că păcatul a folosit prilejul, prin ea m-a amăgit şi prin însăşi porunca aceasta m-a lovit cu moartea.
12. Aşa că Legea, negreşit, este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună.
13. Atunci, un lucru bun mi-a dat moartea? Nicidecum. Dar păcatul, tocmai ca să iasă la iveală ca păcat, mi-a dat moartea printr-un lucru bun, pentru ca păcatul să se arate afară din cale de păcătos, prin poruncă.
14. Ştim, într-adevăr, că Legea este duhovnicească; dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului.
15. Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc.
16. Deci, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună.
17. Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.
18. Ştiu, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac.
19. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!
20. Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine.
21. Găsesc, dar, în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine.
22. Fiindcă, după omul dinăuntru, îmi place Legea lui Dumnezeu;
23. dar văd în mădularele mele o altă lege care se luptă împotriva legii primite de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului care este în mădularele mele.
24. O, nenorocitul de mine! Cine mă va scăpa de acest trup de moarte…?
25. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Cristos, Domnul nostru!… Astfel, dar, cu mintea, eu slujesc Legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească slujesc legii păcatului.

Comentariu de text

7:7 S-ar părea din cele spuse anterior că Pavel are o atitudine critică faţă de lege. Doar afirmase că toţi credincioşii sunt morţi faţă de păcat şi morţi faţă de lege. Or, asta ar putea crea impresia că legea este rea. Dar nu aşta stau lucrurile.

La 7:7-13 el descrie în continuare rolul important pe care l-a jucat legea în propria sa viaţă, înainte de a fi mântuit. El subliniază că legea în sine nu este păcătoasă, ci ea doar descoperă păcatul din om. Legea a fost aceea care l-a mustrat cu privire la groaznica depravare din inima lui. Atâta timp cât s-a comparat cu alţi oameni, s-a văzut pe sine destul de respectabil. Dar de îndată ce a fost copleşit de pretenţiile legii lui Dumnezeu, a amuţit, simţindu-se condamnat.

Porunca care i-a dezvăluit cel mai mult păcatul din viaţa lui a fost a zecea: Să nu pofteşti! Pofta se naşte mai întâi în minte. Chiar dacă Pavel nu a comis alte păcate mai revoltătoare, el şi-a dat acum seama că viaţa sa este coruptă. El a înţeles că gândurile rele sunt la fel de păcătoase ca faptele rele. Gândirea sa era poluată. Viaţa sa exterioară era probabil ireproşabilă, dar viaţa sa lăuntrică era bântuită de orori.

7:8 Dar păcatul, profitând de poruncă, a produs în mine tot felul de dorinţe rele. „Dorinţele rele“ înseamnă pofte. Când legea interzice tot felul de pofte, natura stricată a omului îl aţâţă cu atât mai mult să transpună în practică aceste dorinţe rele. De pildă, legea spune, în esenţă, cam aşa: „Să nu-ţi plăsmuieşti în mintea ta tot felul de relaţii sexuale plăcute. Să nu trăieşti într-o lume a fanteziilor sexuale“. Legea interzice complacerea în gânduri senzuale, murdare şi întinate. Dar, din nefericire, ea nu ne dă şi puterea de a le învinge. Şi astfel, urmarea e că oamenii aflaţi sub lege devin şi mai angrenaţi în această lume a fanteziei şi necurăţiei sexuale. Ei ajung să-şi dea seama că ori de câte ori se interzice săvârşirea unui act, cu atât mai mult va dori natura decăzută să-l săvârşească. „Apele furate sunt dulci şi pâinea luată pe ascuns este plăcută“ (Prov. 9:17).

Fără lege păcatul este mort – la drept vorbind. Natura păcătoasă este ca un câine adormit. Când vine legea şi spune: „Să nu faci acest lucru!“, câinele se trezeşte şi face ravagii, săvârşind din plin tot ce este interzis.

7:9 Înainte de a fi fost mustrat cu privire la păcat, Pavel era viu; adică natura lui păcătoasă era relativ adormită, el fiind în totală necunoştinţă cu privire la cumplita prăpastie de fărădelege din inima lui.

Dar când a venit porunca – adică atunci când a intervenit groaznicul sentiment de remuşcare – natura lui păcătoasă a fost aprinsă. Cu cât se străduia mai mult să asculte, cu atât mai mult greşea. El a murit în ce priveşte orice nădejde de a realiza mântuirea prin propriul său caracter sau prin eforturile sale proprii. El a murit faţă de orice gând cu privire la o presupusă bunătate inerentă pe care ar poseda-o. El a murit faţă de orice vis de a fi îndreptăţit prin păzirea legii.

7:10 El a constatat că porunca, care trebuia să dea viaţă, în realitate i-a adus moarte. Dar ce înseamnă faptul că porunca trebuia să-i dea viaţă? Asta e probabil o referire la Levitic 18:5, unde Dumnezeu spune: „Să păziţi legile şi poruncile Mele: omul care le va împlini va trăi prin ele. Eu sunt Domnul“. La modul ideal legea promitea viaţă celor care o respectau. În faţa unei cuşti în care se află un leu stă scris: „Nu introduceţi mâna în interiorul gratiilor!“ Dacă se respectă această poruncă, ea aduce viaţă. Dar copilul care o nesocoteşte, încercând să-l mângâie pe leu, va plăti cu viaţa această neascultare.

7:11 Din nou Pavel subliniază că nu legea este de vină, ci tocmai păcatul dinăuntru este cel ce l-a aţâţat să facă ceea ce era interzis. Păcatul l-a păcălit să gândească că fructul oprit nu era chiar atât de rău, şi că acesta îi va aduce fericire şi că va putea scăpa nepedepsit. Sugestia care s-a născut a fost că Dumnezeu l-ar fi oprit de la plăceri legitime, care i-ar fi făcut bine. Astfel păcatul l-a omorât în sensul că a nimicit în el orice nădejde de a mai merita sau de a putea câştiga mântuirea.

7:12 Legea în sine este sfântă şi fiecare poruncă este sfântă, dreaptă şi bună. În gândirea noastră, nu trebuie să pierdem niciodată din vedere faptul că legea nu are nici o hibă. Ea a fost dată de Dumnezeu, ceea ce înseamnă că este perfectă, exprimând voia Sa pentru poporul Său. Slăbiciunea legii constă în „materia primă“ cu care i s-a dat să lucreze: ea a fost dată unor oameni care erau deja păcătoşi. Ei aveau nevoie de lege, pentru ca aceasta să le dezvăluie păcatul, dar din acel moment aveau nevoie de un Mântuitor, care să-i izbăvească de pedeapsa şi de puterea păcatului.

7:13 Ceea ce era bun se referă la lege, aşa cum se arată clar în versetul precedent. Pavel pune întrebarea: „A devenit legea moartea pentru mine?“, adică „Este legea de vină, prin faptul că-l condamnă pe Pavel (şi pe noi toţi ceilalţi) la moarte?“ Răspunsul este, desigur, NU! Păcatul este de vină! Nu legea a generat păcatul, ci a demascat păcatul în toată hidoşenia sa. „Prin lege vine cunoştinţa păcatului“ (3:20b). Dar lucrurile nu se opresc aici. Cum răspunde natura păcătoasă a omului când legea lui Dumnezeu îi interzice să facă un lucru? Răspunsul se cunoaşte prea bine: Ceea ce exista doar ca poftă latentă devine acum patimă aprinsă. Astfel păcatul prin poruncă devine extrem de păcătos.

S-ar părea că există o contradicţie între ceea ce spune Pavel aici şi la 7:10. Acolo el a constatat că legea aduce moarte. Aici el neagă că legea a devenit moarte pentru el. Soluţia dilemei constă în următoarele: Legea în sine nu poate nici ameliora natura veche, nici nu o poate face să păcătuiască. Ea poate descoperi păcatul, după cum un termometru arată temperatura. Dar ea nu poate controla păcatul, aşa cum temperatura se reglează de către termostat, nu de termometru.

Dar iată ce se întâmplă. Natura decăzută a omului doreşte să facă ceea ce este greşit din instinct. Şi astfel se foloseşte de lege pentru a trezi poftele adormite din viaţa păcătosului. Cu cât încearcă mai mult omul, cu atât mai rea devine situaţia, până când, în cele din urmă, este adus în pragul disperării, pierzându-şi orice speranţă de îndreptare. Şi astfel păcatul se foloseşte de lege pentru a omorî în el nădejdea unei îndreptări, în timp ce el vede groaznica păcătoşenie din firea lui veche, mai limpede decât oricând.

7:14 Până în acest punct, apostolul a descris o experienţă din trecutul său – respectiv, traumatizanta criză prin care a trecut, când a ajuns să simtă mustrarea de păcat, prin lucrarea legii.

Acum el revine la timpul prezent, descriind experienţa pe care a avut-o de la naşterea sa din nou, anume conflictul dintre cele două firi şi imposibilitatea de a găsi izbăvire de puterea păcatului dinăuntru, prin propriile sale eforturi. Pavel recunoaşte că legea este spirituală – adică sfântă în ea însăşi şi adaptată să fie de folos spiritual omului. Dar el îşi dă seama că este pământesc (carnal, firesc) întrucât nu are parte de biruinţă asupra puterii păcatului ce sălăşluieşte în viaţa lui. El este vândut păcatului. El se simte ca un sclav vândut, având ca stăpân păcatul.

7:15 Acum apostolul descrie lupta ce se poartă în lăuntrul credinciosului care nu cunoaşte adevărul identificării sale cu Cristos prin moartea şi învierea Sa. Este conflictul dintre cele două firi, prezent în cel care urcă pe Muntele Sinai, căutând sfinţirea.

Harry Foster explică: Iată un om care încerca să realizeze sfinţenia prin eforturile sale personale, luptându-se din răsputeri să împlinească poruncile „sfinte, neprihănite şi bune“ ale lui Dumnezeu (v. 12), doar pentru a descoperi că, de fapt, cu cât se luptă mai mult, cu atât mai tare se înrăutăţeşte starea sa. Cu alte cuvinte, e o luptă sortită eşecului şi nu e de mirare acest lucru, căci nu stă în puterea naturii decăzute a omului să biruiască păcatul şi să trăiască în sfinţenie.

Observaţi abundenţa de pronume personale la persoana întâi: Eu, mine, meu, eu însumi, etc. În versetele 9-25 ele apar de patruzeci de ori (în versiunea engleză, n.tr.)! Cei care trec prin experienţa descrisă la Romani 7 trebuie să fi luat o doză excesivă de vitamina „Eu“, căci ei sunt introspecţi până în măduva oaselor, căutând biruinţă în eul propriu – unde, desigur, biruinţa nu poate fi găsită!

Ce trist e că majoritatea psihologilor creştini de astăzi îndreaptă atenţia pacienţilor lor asupra lor înşişi, făcând să sporească problemele acestora, în loc să le uşureze necazurile. Oamenii trebuie să ştie că au murit cu Cristos şi au înviat cu El, pentru a umbla în noutatea vieţii. În acest caz, departe de a mai încerca să amelioreze condiţia firii vechi, ei o vor da la moarte, răstignind-o acolo unde a fost răstignit Isus.

Descriind lupta ce se dă între cele două naturi, Pavel afirmă: ce fac nu înţeleg. Cu alte cuvinte, el are o personalitate dublă – un gen de „doctorul Jekyll şi domnul Hyde“ (aluzie la protagonistul nuvelei Ciudata poveste a doctorului Jekyll şi a domnului Hyde, de Robert Louis Stevenson, n.tr.). El se pomeneşte că se complace în lucruri pe care nu doreşte să le facă şi practică lucruri pe care le urăşte.

7:16 Comiţând astfel de acte despre care bunul lui simţ îi spune că sunt greşite, el se situează de partea legii, care îl condamnă, întrucât şi legea condamnă aceste fapte. Şi astfel el concură în lăuntrul său cu verdictul că legea este bună.

7:17 Asta ne conduce la concluzia că vinovat nu este omul cel nou din Cristos, ci firea coruptă şi păcătoasă ce locuieşte în el. Trebuie să fim însă cu mare băgare de seamă aici, căci nu avem voie să scuzăm păcătuirea noastră, punând-o pe seama păcatului care sălăşluieşte în lăuntrul nostru. Noi înşine suntem răspunzători pentru ceea ce facem. Şi astfel nu ne putem scuza, în lumina acestui verset. Tot ce face Pavel aici este să localizeze sursa acestui comportament păcătos, nu să-l scuze.

7:18 Nu poate fi progres pe planul sfinţeniei, până nu am învăţat ceea ce a învăţat Pavel aici – că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea. Firea înseamnă aici natura rea, stricată şi coruptă pe care am moştenit-o de la Adam şi pe care continuă s-o posede fiecare credincios. Ea este sursa oricărei acţiuni rele pe care o săvârşeşte cineva. În ea nu se găseşte nimic bun.

Când ne-am însuşit acest adevăr, El ne va izbăvi de a mai privi vreun lucru din natura noastră veche ca fiind bun. Ne va izbăvi de greşeala de a ne ocupa de noi înşine. Căci nu este nici o biruinţă în introspecţie. După cum a afirmat acel sfânt din Scoţia, Robert Murray McCheyne: „Pentru fiecare privire pe care o îndreptăm asupra noastră ar trebui să privim de zece ori la Cristos“.

Pentru a confirma zădărnicia firii vechi, apostolul se tânguie că deşi are dorinţa de a face ceea ce este bine, nu are în el însuşi resursele de a transpune în practică dorinţa sa. Desigur, problema lui este că aruncă mreaja în interiorul bărcii!

7:19 Astfel, conflictul dintre cele două naturi continuă să facă ravagii! El constată că nu reuşeşte să facă binele pe care ar dori să-l facă, ci, mai degrabă, face răul pe care îl dispreţuieşte. El este astfel un pachet mare de contradicţii şi paradoxuri.

7:20 Am putea parafraza versetul acesta în felul următor: „Acum dacă Eu (firea veche) fac ceea ce eu (firea nouă) nu vreau să fac, nu mai sunt eu (persoana) care face acest lucru, ci păcatul care locuieşte în mine“. Din nou trebuie precizat că Pavel nu se scuză pe el însuşi şi nu se eschivează de responsabilitate, ci, pur şi simplu, afirmă că nu a găsit izbăvire de puterea păcatului dinlăuntru şi că, atunci când păcătuieşte, nu o face cu dorinţa omului nou.

7:21 El constată că în viaţa sa acţionează un principiu sau o lege care face ca toate intenţiile sale bune să eşueze. Când el doreşte să facă ceea ce este bine, sfârşeşte prin a păcătui.

7:22 Cât priveşte firea lui nouă, el îşi găseşte delectarea în legea lui Dumnezeu. El ştie că legea este sfântă şi că este expresia voii lui Dumnezeu. El doreşte să facă voia lui Dumnezeu.

7:23 Dar el observă că în viaţa lui acţionează un principiu contrar, care se luptă împotriva firii noi, făcându-l rob păcatului ce sălăşluieşte în lăuntrul lui, după cum s-a exprimat George Cutting:

Legea, deşi el îşi găseşte plăcerea în ea, după omul dinăuntru, nu îi dă nici o putere. Cu alte cuvinte, el încearcă să înfăptuiască un lucru despre care Dumnezeu a afirmat că este o totală imposibilitate – anume să facă firea veche să se supună legii sfinte a lui Dumnezeu. Şi astfel el constată că firea veche se ocupă de lucrurile firii vechi, fiind, prin ea însăşi, duşmănie faţă de legea lui Dumnezeu şi chiar faţă de Dumnezeu Însuşi.

7:24 În acest punct Pavel îşi exprimă faimosul, elocventul său oftat, deoarece are impresia că ar căra în spate un trup aflat în descompunere. Desigur, prin acest trup se înţelege firea lui veche în toată stricăciunea sa. În nenorocirea sa, el recunoaşte că nu se poate izbăvi singur de această robie ofensatoare şi respingătoare. Neapărat trebuie să aibă parte de vreun ajutor provenit dintr-o sursă exterioară.

7:25 Explozia de mulţumire cu care începe versetul acesta ar putea fi înţeleasă în cel puţin două modalităţi: O dată, ar putea însemna „Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că izbăvirea vine prin Isus Cristos Domnul nostru“ sau ar putea constitui o paranteză, în cadrul căreia Pavel Îi mulţumeşte lui Dumnezeu prin Domnul Isus pentru faptul că nu mai este nenorocitul din versetul precedent.

Restul versetului rezumă conflictul dintre cele două firi, înaintea de a fi intervenit izbăvirea. Cu mintea reînnoită, sau cu firea sa nouă, credinciosul slujeşte legii lui Dumnezeu, dar cu firea (sau cu natura cea veche) el slu-jeşte legii păcatului. Abia când ajungem la capitolul următor, ni se explică calea izbăvirii.