Suveranitatea lui Dumnezeu

Suveranitatea lui Dumnezeu

Romani capitolul 9

Romani capitolul 9 – Pavel şi mântuirea israeliţilor
1. Spun adevărul în Cristos, nu mint; conştiinţa mea, luminată de Duhul Sfânt, îmi este martoră, .
2. că simt o mare întristare şi am o durere necurmată în inimă.
3. Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărţit de Cristos, pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti.
4. Ei sunt israeliţi, au înfierea, slava, legămintele , darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele,
5. şi patriarhii; şi din ei a ieşit, după trup, Cristos, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!
Dumnezeu este îndreptăţit să aleagă
6. Dar aceasta nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui Dumnezeu. Căci nu toţi cei ce se coboară din Israel sunt Israel;
7. şi, măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copiii lui Avraam; ci este scris: „În Isaac vei avea o sămânţă care-ţi va purta numele.
8. Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt copiii lui Dumnezeu; ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă.
9. Căci cuvântul acesta este o făgăduinţă: „Pe vremea aceasta Mă voi întoarce şi Sara va avea un fiu.”
10. Ba mai mult, tot aşa a fost cu Rebeca. Ea a zămislit doi gemeni numai de la părintele nostru Isaac.
11. Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă şi nu făcuseră nici bine, nici rău – ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă -,
12. s-a zis Rebecăi: „Cel* mai mare va fi rob celui mai mic”,
13. după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.”
Dumnezeu Se îndură de cine-I place
14. Deci ce vom zice? Nu cumva este nedreptate în Dumnezeu? Nicidecum!
15. Căci El a zis lui Moise: „Voi avea milă de oricine-Mi va place să am milă; şi Mă voi
îndura de oricine-Mi va place să Mă îndur.”
16. Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.
17. Fiindcă Scriptura zice lui Faraon: „Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea şi pentru ca Numele Meu să fie vestit pe tot pământul.”
18. Astfel, El are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea.
19. Dar îmi vei zice: „Atunci de ce mai găseşte vină? Căci cine poate sta împotriva voiei
Lui?”
20. Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: „Pentru ce m-ai făcut aşa?”
21. Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?
22. Şi ce putem spune, dacă Dum nezeu, fiindcă voia să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a suferit cu multă răbdare nişte vase ale mâniei, făcute pentru pieire;
23. şi să-Şi arate bogăţia slavei Lui faţă de nişte vase ale îndurării pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă (despre noi vorbesc)?
24. Astfel, El ne-a chemat nu numai dintre iudei, ci şi dintre Neamuri,
25. după cum zice în Osea: „Voi numi „popor al Meu” pe cel care nu era poporul Meu şi „preaiubită” pe cea care nu era preaiubită.
26. Şi acolo unde li se zicea: „Voi nu sunteţi poporul Meu”, vor fi numiţi fiii Dumnezeului celui viu.”
27. Isaia, de altă parte, strigă cu privire la Israel: „Chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămăşiţa va fi mântuită.
28. Căci Domnul va împlini Cuvântul Lui pe deplin şi repede pe pământ.”
29. Şi, cum zisese Isaia mai înainte: „Dacă nu ne-ar fi lăsat Domnul oştirilor o sămânţă, am fi ajuns ca Sodoma şi ne-am fi asemănat cu Gomora.”
Naţiunile au primit mântuirea
30. Deci ce vom zice? Neamurile, care nu umblau după neprihănire, au primit neprihănirea, şi anume, neprihănirea care vine prin credinţă;
31. pe când Israel, care umbla după o Lege care să dea neprihănirea, n-a ajuns la Legea aceasta.
32. De ce? Pentru că Israel n-a căutat-o prin credinţă, ci prin fapte. Ei s-au lovit de Piatra de poticnire,
33. după cum este scris: „Iată, pun în Sion o Piatră de poticnire şi o Stâncă de cădere: dar cine crede în El nu va fi dat de ruşine.”

Comentariu de text

Trecutul Israelului (cap. 9)

În capitolele 9-11 facem cunoştinţă cu răspunsul dat de Pavel evreului care ridică următoarea obiecţie: Prin faptul că Evanghelia promite mântuire atât Neamurilor, cât şi iudeilor, poate acest lucru să însemne că Dumnezeu şi-a călcat promisiunile pe care le-a făcut poporului pe care Şi l-a ales pe acest pământ? Răspunsul lui Pavel acoperă trecutul Israelului (cap. 9), prezentul (cap. 10) şi viitorul său (cap. 11).

În secţiunea aceasta se pune un mare accent pe suveranitatea divină şi pe respon- sabilitatea umană. Romani 9 este unul din pasajele de bază din Biblie privitoare la suveranitatea lui Dumnezeu în privinţa alegerii. Capitolul următor expune apoi, cu aceeaşi vigoare, celălalt adevăr complementar, şi anume responsabilitatea omului.

SUVERANITATEA DIVINĂ ŞI RESPONSABILITATEA OMULUI

Când spunem că Dumnezeu este suveran, înţelegem prin asta că El poate face exact aşa cum găseşte de cuviinţă. Afirmând însă asta, ştim că, întrucât El este Dumnezeu, niciodată nu va face nici un lucru greşit, nedrept sau nelegiuit. Prin urmare, a spune că Dumnezeu este suveran nu înseamnă altceva decât a ne pune de acord cu adevărul potrivit căruia Dumnezeu este Dumnezeu. Nu trebuie să ne fie teamă de acest adevăr, după cum nu trebuie să ne cerem scuze pentru el. Este un adevăr glorios, care ar trebui să ne determine să ne închinăm.

În suveranitatea Sa, Dumnezeu a ales anumiţi indivizi care să-I aparţină Lui. Dar aceeaşi Biblie care ne învaţă despre actul suveran al lui Dumnezeu de alegere a unora, ne învaţă şi despre responsabilitatea omului. Deşi este adevărat că Dumnezeu îi alege pe oameni în vederea mântuirii, tot atât de adevărat este că ei înşişi pot alege, optând să fie mântuiţi, printr-un act hotărât al voinţei lor.

Latura divină a mântuirii se poate observa din cuvintele: „Toţi cei pe care Tatăl Mi-i dă vor veni la Mine“. Latura umană o găsim în cuvintele care urmează: „şi pe cel ce vine la Mine cu nici un chip nu-L voi izgoni“ (Ioan 6:37). Noi, credincioşii, ne bucurăm că Dumnezeu ne-a ales în Cristos înainte de întemeierea lumii (Ef. 1:4). Dar credem cu aceeaşi certitudine că oricine vrea poate să ia apa vieţii, fără plată (Apo. 22:17).

Dwight Lyman Moody a ilustrat aceste două adevăruri în felul următor: Când ne apropiem de uşa mântuirii, vedem ţintuită deasupra intrării inscripţia: „Oricine vrea, poate intra“. După ce am trecut pragul şi privim îndărăt, vedem deasupra uşii cuvintele: „Aleşi după cunoştinţa dinainte a lui Dumnezeu“. Astfel, adevărul responsabilităţii omului îi confruntă pe oameni când aceştia se apropie de uşa mântuirii. Adevărul alegerii suverane este însă un adevăr rezervat membrilor familiei lui Dumnezeu, care au intrat deja prin uşa mântuirii.

Cum poate Dumnezeu să aleagă persoane individuale care să-I aparţină şi, în acelaşi timp, să facă o ofertă autentică a mântuirii destinate tuturor oamenilor, de pretutindeni? Cum vom putea împăca aceste două adevăruri? Adevărul este că nu le putem împăca. Pentru mintea omenească, ele rămân ireconciliabile. Dar Biblia propagă ambele adevăruri, ceea ce înseamnă că avem datoria să credem în fiecare din ele, mulţumindu-ne cu gândul că dificultatea constă în incapacitatea minţii noastre de a pricepe, ele fiind perfect reconciliabile la Dumnezeu. Aceste adevăruri complementare sunt ca două linii paralele, al căror punct de convergenţă este la infinit.

Unii au încercat să reconcilieze alegerea suverană a lui Dumnezeu cu responsabilitatea omului, afirmând că Dumnezeu îi cunoştea dinainte pe cei care aveau să se încreadă în Mântuitorul şi că aceştia ar fi cei pe care i-a ales El să fie mântuiţi. În sprijinul teoriei lor, ei citează Romani 8:29, unde se spune că „pe cei pe care i-a cunoscut mai dinainte i-a şi predestinat“, precum şi textul de la 1 Petru 1:2, care spune: „aleşi după cunoştinţa mai dinainte a lui Dumnezeu“. Dar această teorie ignoră faptul că cunoştinţa dinainte a lui Dumnezeu este determinativă. Cu alte cuvinte, nu numai că El ştie dinainte care vor fi cei ce se vor încrede în Mântuitorul, ci şi predetermină rezultatul acesta, atrăgându-i pe anumiţi indivizi la El.

Deşi Dumnezeu îi alege pe unii oameni să fie mântuiţi, El nu-l alege pe nimeni să fie condamnat, sau, ca să ne exprimăm cu alte cuvinte: deşi Biblia propagă adevărul alegerii suverane a lui Dumnezeu, ea nu ne învaţă nicăieri că ar exista un principiu al lepădării divine. Dar unii ar putea obiecta, spunând:

„Dacă Dumnezeu îi alege pe unii să aibă parte de binecuvântare, reiese că pe alţii îi alege în vederea pierzării“. Dar această afirmaţie nu este adevărată! Întreaga omenire a fost condamnată la pierzare, prin propriul ei păcat, şi nu prin vreun decret arbitrar al lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar îngădui ca toţi oamenii să meargă în iad – acţiune pe care ar fi fost întru totul justificat s-o întreprindă – oamenii nu ar primi decât ceea ce au meritat.

Întrebarea se pune: „Are Domnul suveran dreptul de a Se coborî şi selecta o mână de oameni, care altminteri ar fi condamnaţi, să alcătuiască mireasa Fiului Său?“ Desigur, răspunsul la această întrebare este afirmativ! Prin urmare, lucrurile se prezintă astfel: dacă oamenii sunt pierduţi, asta se datorează păcatului şi răzvrătirii lor; iar dacă oamenii sunt mântuiţi, asta se datorează harului suveran al lui Dumnezeu, în virtutea căruia El i-a ales.

Pentru omul care este mântuit, tema alegerii suverane a lui Dumnezeu ar trebui să fie un prilej de necontenită uimire. Credinciosul priveşte în jur şi, observând atâţia oameni cu caractere mult mai nobile decât al lui, cu personalităţi mult mai echilibrate şi cu dispoziţii sufleteşti mult mai plăcute decât a sa, se întreabă: „Oare de ce m-a ales Domnul pe mine?“

 Cei nemântuiţi nu au voie să apeleze la adevărul alegerii, pentru a-şi scuza necredinţa. Ei nu trebuie să spună: „Dacă nu am fost ales, înseamnă că lucrurile sunt independente de voinţa mea, că nu pot schimba cu nimic această stare de lucruri“. Singurul mod în care vor şti vreodată dacă au fost aleşi sau nu este să se pocăiască de păcatele lor şi să-L primească pe Domnul Isus Cristos ca Mântuitor al lor (1 Tes. 1:4-7).

Tot aşa, nici creştinii nu trebuie să recurgă la adevărul alegerii suverane a lui Dumnezeu ca pretext pentru a lâncezi în râvna lor pentru evanghelizare. Noi nu avem voie să spunem:

„Dacă sunt aleşi, vor fi mântuiţi, indiferent dacă le vestim noi Evanghelia sau nu“. Numai Dumnezeu ştie cine sunt cei aleşi. Nouă ni se porunceşte să predicăm Evanghelia la toată lumea, întrucât Dumnezeu oferă mântuirea absolut tuturor oamenilor. Dar aceştia resping Evanghelia din pricina împietririi inimii lor, nu pentru că oferta universală a mântuirii pe care o face Dumnezeu ar fi nesinceră.

Când ne ocupăm de această temă, trebuie să ne ferim de două pericole. Primul este acela de a susţine doar o latură a adevărului – de pildă, a crede în alegerea suverană a lui Dumnezeu şi a nega că omul ar avea vreo opţiune pe care trebuie s-o facă în legătură cu mântuirea sa. Celălalt pericol este de a pune un accent prea mare asupra unui adevăr în detrimentul celuilalt. Metoda biblică este aceea de a crede în alegerea suverană a lui Dumnezeu şi de a crede, cu aceeaşi intensitate, în responsabilitatea omului. Numai procedând în felul acesta vom putea menţine echilibrul biblic în care se află aceste doctrine.

Să ne întoarcem acum la capitolul 9 din Romani, în care preaiubitul apostol dezvoltă acest subiect:

9:1 Insistând că mântuirea este şi pentru Neamuri, şi pentru iudei, Pavel a dat impresia că ar fi fost, din punctul de vedere al Israelului, un trădător şi un renegat. Aşa se explică ardoarea cu care susţine el aici devotamentul său profund faţă de poporul evreu, prin jurământul la care recurge. El rosteşte adevărul. El nu minte. Cugetul său, aflat în părtăşie cu Duhul Sfânt, atestă adevărul spuselor sale.

9:2 Când se gândeşte el mai întâi, la glorioasa chemare a Israelului, şi nu la respingerea sa de către Dumnezeu, pentru faptul că L-a respins pe Mesia, inima lui este plină de o mare întristare şi mâhnire necontenită.

9:3 Ba chiar ar putea merge până acolo încât să dorească să fie el însuşi declarat anatema, adică să fie despărţit de Cristos, dacă ar putea, cumva, prin pierderea propriei sale mântuiri, să înlesnească mântuirea fraţilor săi evrei.

În această puternică declaraţie de abnegaţie şi renunţare de sine, ne dăm seama că avem de a face cu cea mai înaltă formă de iubire umană – care îl determină pe cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi (Ioan 15:13).

Şi percepem extraordinara povară pe care o resimte un evreu convertit pentru convertirea concetăţenilor săi. Asta ne aminteşte de rugăciunea lui Moise pentru poporul său: „Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci şterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!“ (Ex. 32:32).

9:4 Şi astfel, plângând pentru concetăţenii săi, Pavel trece în revistă extraordinarele privilegii de care au parte ei. În primul rând, sunt israeliţi, membri ai străvechiului popor ales al lui Dumnezeu.

Dumnezeu a înfiat acel popor ca fiu al Său (Ex. 4:22) şi Şi-a izbăvit poporul din Egipt (Os. 11:1). El a fost pentru Israel un Tată (Deut. 14:1), iar Efraim a fost întâiul Său născut (Ier. 31:9). (Efraim este, în acest context, un nume alternativ al poporului Israel.)

Şechina sau norul de slavă a simbolizat prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul israeliţilor, călăuzindu-i şi ocrotindu-i.

Apoi Dumnezeu a încheiat legăminte cu Israel, nu cu Neamurile. Astfel, cu Israel a încheiat El Legământul Palestinian, prin care li s-a promis israeliţilor teritoriul ce se întinde de la Râul Egiptului până la Eufrat (Gen. 15:18). De asemenea, cu Israel va ratifica El, încă în viitor, Noul Legământ, făgăduind „perpetuitate, convertirea lor viitoare şi binecuvântarea peste un Israel pocăit (Ier. 31:31-40)“.35

Lui Israel i s-a dat legea. Israeliţii au fost singurii receptori ai legii.

Ritualurile încărcate de semnificaţie şi slujba dumnezeiască legată de cortul din pustiu şi de templu au fost date Israelului, precum şi preoţia.

Pe lângă legămintele menţionate mai sus, Dumnezeu a făcut făgăduinţe nenumărate Israelului, că-l va ocroti, că-i va dărui pace şi prosperitate.

9:5 Poporul evreu are toate motivele să pretindă că lui îi aparţin patriarhii din vechime: Avraam, Isaac şi Iacov, precum şi cei doisprezece fii ai lui Iacov – care sunt strămoşii neamului evreu. În plus, ei au avut parte de cel mai mare privilegiu dintre toate câte au existat vreodată: din punctul de vedere al descendenţei sale omeneşti, Mesia a fost un israelit, cu toate că El mai este şi Suveranul universului, Dumnezeu în veci binecuvântat. Aici avem o declaraţie pozitivă a Dumnezeirii şi umanităţii Mântuitorului (Unele traduceri ale Bibliei diminuează forţa acestui verset. De pildă, versiunea RSV sună astfel: „…şi rasa lor, după trup, este Cristosul. Dumnezeu care este peste toţi să fie binecuvântat în veci. Amin“.

Pe plan gramatical, textul din greacă nu exclude varianta adoptată de traducerea Revised Standard Version, dar principiul discernământului spiritual reclamă compararea unor Scripturi cu alte Scripturi. Or, când se procedează astfel, se vede că e de preferat modul în care au redat traducerile KJV şi NKJV acest text, precum şi alte traduceri conservatoare.)

9:6 Apostolul se confruntă acum cu o problemă teologică de mare profunzime. Dacă Dumnezeu le-a făcut israeliţilor, poporul Său ales pe acest pământ, aceste făgăduinţe, cum putem reconcilia această stare de fapt cu actu- ala lepădare a Israelului, în folosul Neamurilor, care au fost aşezate în locul lor, la o poziţie de binecuvântare? Pavel insistă că nu este vorba aici de nici o călcare a făgăduinţei din partea lui Dumnezeu, arătând în continuare că Dumnezeu a avut dintotdeauna un proces de alegere suverană, bazat pe făgăduinţă, şi nu pe descendenţa dintr-o anumită spiţă. Doar pentru că cineva s-a născut în sânul poporului Israel asta nu înseamnă că este, în mod automat, un moştenitor al făgăduinţelor. În sânul poporului Israel Dumnezeu are o rămăşiţă de credincioşi adevăraţi.

9:7 Nu toţi descendenţii lui Avraam sunt consideraţi copiii Lui. De pildă, Işmael a fost sămânţa lui Avraam. Dar firul promisiunii divine a trecut prin Isaac, nu prin Işmael. Promisiunea a fost: „În Isaac va fi chemată sămânţa ta“ (Gen. 21:12). După cum am arătat la comentariile de la 4:12, Domnul Isus a făcut şi El această interesantă distincţie, când a stat de vorbă cu iudeii necredincioşi la Ioan 8:33-39. Aceştia I-au spus Domnului: „Noi suntem descendenţii lui Avraam…“ (v. 33). Isus a recunoscut acest adevăr, spunând: „Ştiu că sunteţi descendenţii lui Avraam“ (v. 37). Dar când au spus ei: „Avraam este tatăl nostru“, Domnul a răspuns: „Dacă aţi fi copiii lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam“ (v. 39). Cu alte cuvinte, ei descindeau din Avraam, dar nu aveau credinţa lui Avraam şi, prin urmare, nu erau copiii lui spirituali.

9:8 Nu descendenţa fizică este aceea care contează. Adevăratul Israel e alcătuit din acei iudei care au fost selectaţi de Dumnezeu şi cărora El le-a făcut promisiunea concretă, desemnându-i să fie copiii Lui. Vedem acest principiu al alegerii suverane în cazul lui Isaac şi al lui Iacov.

9:9 Dumnezeu i s-a arătat lui Avraam, făgăduindu-i că Se va întoarce la timpul rânduit şi că Sara va avea un fiu. Desigur, fiul acela a fost Isaac, care a fost cu adevărat un copil al făgăduinţei şi un copil rezultat dintr-o naştere supranaturală.

9:10 Un alt exemplu de alegere suverană îl găsim în cazul lui Iacov, ai cărui părinţi au fost, desigur, Isaac şi Rebeca. Dar Rebeca a purtat în pântece doi prunci, nu doar unu!

9:11 S-a rostit o hotărâre divină, încă înainte de a se naşte aceşti copii. Or, hotărârea respectivă nu putea să aibă nimic de a face cu meritele vreunuia dintre cei doi copii, ci depindea întru totul de alegerea lui Dumnezeu, bazată pe voia Sa, şi nu pe caracterul sau realizările vreunuia dintre cei doi prunci. Planul (scopul) lui Dumnezeu, potrivit alegerii înseamnă hotărârea Lui de a împărţi harurile Sale în funcţie de voia Sa divină şi după bunul Său plac.

Apropo, versetul acesta infirmă ideea potrivit căreia faptul că Dumnezeu l-a ales pe Iacov s-a bazat pe cunoaşterea Sa dinainte a faptelor pe care avea să le săvârşească acesta. Se afirmă răspicat că alegerea nu s-a făcut pe baza faptelor!

9:12 Dumnezeu a hotărât ca cel mai în vârstă să slujească celui mai tânăr. Esau urma să ocupe o poziţie subordonată lui Iacov. Iar acesta din urmă a fost ales să aibă parte de slavă şi privilegii pământeşti. În mod normal, s-ar fi cuvenit ca lui Esau, întâiul născut dintre cei doi fraţi gemeni, să-i revină onorurile şi privilegiile ce însoţesc această poziţie. Dar procesul selecţiei lui Dumnezeu l-a ignorat pe el, oprindu-se asupra lui Iacov.

9:13 Pentru a sublinia şi mai mult ideea suveranităţii lui Dumnezeu în procesul selecţiei, Pavel citează textul de la Maleahi 1:2,3:

„Pe Iacov l-am iubit, dar pe Esau l-am urât“. Aici Dumnezeu Se referă la două naţiuni, Israel şi Edom, reprezentate de cele două căpetenii: Iacov şi Esau. Dumnezeu a desemnat Israelul să fie naţiunea căreia i-a promis El pe Mesia şi împărăţia mesianică. În schimb, lui Edom nu i se face nici o promisiune de acest fel. Mai degrabă, munţii şi zestrea lui au fost pustiite, fiind destinate şacalilor pustiului (Mal. 1:3; vezi şi Ier. 49:17, 18; Ez. 35:7-9).

Deşi este adevărat că citatul din Maleahi 1:2, 3 descrie modul în care tratează Dumnezeu naţiunile, mai degrabă decât persoanele individuale, el este citat în sprijinul afirmaţiei că Dumnezeu, în suveranitatea Lui, are dreptul de a alege şi persoane individuale.

Cuvintele Pe Iacov l-am iubit, dar pe Esau l-am urât trebuie înţelese în lumina decretului suveran rostit de Dumnezeu: Cel mai vârstnic îl va sluji pe cel mai tânăr. Preferinţa pentru Iacov este interpretată ca un act de iubire, în timp ce trecerea peste Esau este văzută ca ură, prin comparaţie, şi nu că Dumnezeu l-ar fi urât pe Esau cu animozitate, cu spirit de răzbunare. Pur şi simplu El l-a iubit pe Esau mai puţin decât pe Iacov, cum reiese din faptul că, în suveranitatea Sa, l-a ales pe Iacov.

Textul acesta se referă la binecuvântări pământeşti, nu la viaţa veşnică. Ura lui Dumnezeu faţă de Esau nu înseamnă că per- soane individuale din rândul poporului edomit nu ar putea fi mântuite, după cum dragostea Sa pentru Israel nu exclude necesitatea ca iudeii să trebuiască să fie mântuiţi în mod individual.

(A se observa şi faptul că Esau a primit totuşi unele binecuvântări pământeşti, după cum mărturiseşte el însuşi la Gen. 33:9.)

9:14 Apostolul a avut dreptate când a anticipat că învăţătura lui asupra alegerii suverane a lui Dumnezeu va stârni tot felul de obiecţii. Oamenii continuă să-L acuze pe Dumnezeu şi azi că ar fi nedrept, afirmând că, din moment ce îi alege pe unii, neapărat pe ceilalţi îi condamnă. Ei susţin că dacă Dumnezeu a prestabilit toate lucrurile, atunci nimeni nu mai poate face nimic – ceea ce ar însemna că Dumnezeu este nedrept când îi condamnă totuşi pe oameni.

Pavel neagă răspicat orice posibilitate ca Dumnezeu să fie nedrept. Dar, în loc să dilueze conceptul suveranităţii lui Dumnezeu, pentru a-l face mai acceptabil pentru aceşti contestatari, apostolul îl enunţă cu şi mai mare vigoare, fără nici un fel de scuză.

9:15 Mai întâi, el citează cuvântul adresat de Dumnezeu lui Moise: „Mă voi îndura de cine [Îmi va plăcea] să mă îndur şi voi avea compasiune pentru cine [Îmi va plăcea] să am compasiune“ (vezi Ex. 33:19). Cine ar putea cuteza să afirme că Cel Preaînalt, Domnul cerului şi al pământului, nu are dreptul să-Şi arată îndurarea şi compasiunea?

Toţi oamenii sunt condamnaţi de propriul lor păcat şi de necredinţa lor. Dacă ar fi lăsaţi de capul lor, ar pieri cu toţii. Pe lângă faptul că face o invitaţie sinceră tuturor oamenilor, Dumnezeu îi alege pe unii din aceşti oameni condamnaţi să fie obiectele harului Său speci- al. Dar asta nu înseamnă că El i-a ales în mod arbitrar pe ceilalţi să fie condamnaţi, căci ei sunt deja condamnaţi, prin faptul că au păcătuit toată viaţa şi au respins Evanghelia. Cei care sunt aleşi pot să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru harul Lui. Cei care sunt pierduţi nu pot da vina pe nimeni, decât pe ei înşişi.

9:16 Prin urmare, concluzia este că destinul final al oamenilor sau al naţiunilor nu stă în tăria voinţei lor sau în intensitatea cu care îşi exercită această voinţă, ci în îndurarea lui Dumnezeu.

Când afirmă Pavel că nu depinde de cel ce vrea, asta nu înseamnă că voinţa cuiva nu ar juca un rol în mântuirea sa. Chemarea Evangheliei se adresează cu precădere voinţei omului, aşa cum reiese din Apo. 22:17:

„Oricine vrea, să ia apa vieţii fără plată“. Isus i-a demascat pe iudei, arătând că aceştia nu erau dispuşi să vină la El (Ioan 5:40). Când spune Pavel: nici de cine aleargă, nu neagă prin aceasta că trebuie să ne luptăm să intrăm pe poarta strâmtă (Luca 13:24). Dimpotrivă, se cere o anumită disponibilitate şi un grad de râvnă spirituală. Dar voinţa omului şi faptul că aleargă nu sunt factorii determinanţi. Ceea ce rămâne este faptul că mântuirea este de la Domnul, după cum se exprimă şi Morgan:

Nici o disponibilitate din partea noastră, nici o alergare nu ne poate procura mântuirea de care avem trebuinţă, după cum nu ne poate învrednici să ne însuşim binecuvântările pe care ni le asigură ea… Lăsaţi de capul nostru, nu am simţi niciodată trebuinţa de mântuire şi nu am face nici un efort în direcţia dobândirii ei. Tot ce ţine de mântuirea omului începe cu Dumnezeu.

9:17 Suveranitatea lui Dumnezeu se vede nu numai în faptul că îşi arată îndurarea faţă de unii, ci şi din faptul că-i împietreşte pe alţii, în sprijinul acestui adevăr fiind citat cazul lui Faraon.

Nu se face nici o sugestie aici că monarhul egiptean ar fi fost sortit pieririi din pântecele mamei sale. Mai degrabă, iată ce s-a întâmplat în realitate: Când a ajuns la maturitate, el s-a dovedit a fi un om nespus de rău, de crud şi de încăpăţânat. În pofida unor avertismente cât se poate de solemne care i-au fost date, el a continuat să-şi împietrească inima. Dumnezeu ar fi putut să-l nimicească pe loc, dar n-a făcut-o, ci l-a ţinut în viaţă ca să-Şi etaleze prin El puterea Sa şi pentru ca prin faraon Numele lui Dumnezeu să poată fi cunoscut în toată lumea.

9:18 Faraon şi-a împietrit de nenumărate ori inima şi de fiecare dată când făcea aşa, Dumnezeu îi împietrea şi mai mult inima, ca o formă de judecată adusă peste el. Acelaşi soare topeşte sloiul de gheaţă, dar şi usucă solul, făcându-l tare ca piatra. Acelaşi soare albeşte pânza, dar bronzează pielea. Acelaşi Dumnezeu Îşi arată îndurarea faţă de cei cu inima zdrobită, dar îi împietreşte pe cei nepocăiţi. Respingerea harului atrage după sine refuzarea harului.

Dumnezeu are dreptul de a-Şi arăta îndurarea faţă de oricine doreşte şi de a-l împietri pe oricine doreşte. Dar, întrucât este Dumnezeu, niciodată nu va acţiona cu nedreptate.

9:19 Modul apăsat în care subliniază Pavel dreptul lui Dumnezeu de a face tot ce vrea naşte obiecţia că, dacă aşa stau lucrurile, atunci nu ar mai trebui să bage de vină nimănui, întrucât nimeni nu a reuşit să se împotrivească voii Lui. Astfel, pentru contestatarul care formulează această obiecţie, omul nu ar fi decât un pion pe tabla de şah. Nici un lucru pe care ar putea să-l facă sau să-l rostească el nu i-ar putea schimba cu nimic soarta.

9:20 Mai întâi, apostolul mustră obrăznicia oricărei creaturi care ar îndrăzni să-I bage de vină Creatorului. Omul, mărginit şi împovărat de păcat, ignoranţă şi slăbiciune, nu are nici o cădere să-I poată întoarce lui Dumnezeu vorba sau să pună la îndoială înţelepciunea sau justeţea căilor Sale!

9:21 Apoi Pavel recurge la ilustraţia cu olarul şi lutul, pentru a adeveri suveranitatea lui Dumnezeu. Într-o zi, olarul intră în atelierul său şi zăreşte pe duşumea un morman de lut, fără nici o formă. El ia o mână din acest lut, o aşază pe roata sa şi plăsmuieşte un vas de toată frumuseţea. Are el dreptul de a proceda astfel?

Desigur, olarul este Dumnezeu, iar lutul este omenirea păcătoasă şi pierdută. Dacă olarul ar lăsa-o de capul ei, ea s-ar duce toată în iad. Şi, procedând aşa, ar fi absolut drept şi echitabil. Dar Olarul, în suveranitatea Sa, alege o mână de păcătoşi, îi mântuieşte prin harul Său şi-i face să se conformeze chipului Fiului Său. Are El dreptul să procedeze astfel? Nu uitaţi că El nu-i condamnă pe toţi în mod arbitrar să meargă în iad, întrucât ei deja sunt condamnaţi de propria lor încăpăţânare şi necredinţă.

Dumnezeu are puterea şi autoritatea absolute să facă dintr-o parte a lutului un vas de cinste, iar din altă parte a lutului un vas de necinste. În situaţia în care toţi sunt nevrednici, El Îşi poate revărsa binecuvântările peste cine decide El, nerevărsându-le peste alţii peste care a decis să nu le reverse. „Acolo unde toţi sunt nevrednici“, scrie Barnes, „lucrul suprem la care ne putem aştepta este ca El să nu-i trateze pe nici unii cu nedreptate“.

9:22 Pavel Îl prezintă pe Dumnezeu, Marele Olar, în poziţia în care ar fi confruntat cu un aparent conflict de interese. Pe de o parte, El doreşte să-Şi arate mânia şi să-Şi etaleze puterea prin pedepsirea păcatului. Iar pe de altă parte, El doreşte să dea dovadă de răbdare faţă de vasele mâniei pregătite pentru nimicire. Este contrastul dintre asprimea dreaptă a lui Dumnezeu, în primul rând, şi îndelunga Sa răbdare, în al doilea rând. Argumentul este următorul: „Dacă Dumnezeu ar fi justificat să-i pedepsească pe cei răi imediat, şi totuşi vedem că manifestă un grad foarte mare de răbdare faţă de ei, atunci cine mai poate să-L învinuiască de părtinire?“

Observaţi cu atenţie sintagma: vase ale mâniei pregătite pentru nimicire. Vasele mâniei sunt cei ale căror păcate îi supun mâniei lui Dumnezeu. Ei sunt pregătiţi pentru nimicire prin păcatul, neascultarea şi răzvrătirea lor, şi nu prin vreun decret arbitrar al lui Dumnezeu.

9:23 Cine poate ridica vreo obiecţie, dacă Dumnezeu vrea să-Şi arate bogăţiile slavei Sale în cazul unor oameni faţă de care doreşte să-Şi arate îndurarea Sa – oameni pe care El i-a selectat mai dinainte pentru slava eternă? În acest punct, comentariile lui C. R. Erdman se vor dovedi deosebit de utile:

Suveranitatea lui Dumnezeu nu este niciodată exercitată în direcţia condamnării oamenilor care trebuie să fie mântuiţi, ci mai degrabă a condus la mântuirea unor oameni care trebuiau să fie pierduţi.

Dumnezeu nu pregăteşte vase ale mâniei în vederea nimicirii, ci pregăteşte vase ale îndurării în vederea slavei.

9:24 Pavel identifică vasele îndurării, arătând că noi suntem aceste vase, creştinii pe care Dumnezeu i-a chemat din lumea evreilor şi din cea a Neamurilor. Prin asta se aşază temelia pentru ceea ce va urma: lepădarea tuturor şi păstrarea unei rămăşiţe din naţiunea Israel şi chemarea Neamurilor să ocupe poziţia privilegiată pe care o avuseseră israeliţii.

9:25 Apostolul citează două versete din Osea, pentru a arăta că chemarea Neamurilor nu trebuie să-i surprindă pe iudei. Primul este din Osea 2:23: „Îi voi numi «poporul Meu» pe cei ce nu erau poporul Meu şi «preaiubită» pe cea care nu era preaiubită“.

În contextul lor din cartea Osea, aceste cuvinte se referă la Israel, nu la Neamuri. Ele anticipează perioada când Israelul va fi restabilit, ca popor al lui Dumnezeu, preaiubit de El. Dar când sunt citate de Pavel ele se aplică la chemarea Neamurilor. Cu ce drept face Pavel o schimbare atât de radicală? Răspunsul îl constituie faptul că Duhul Sfânt, Care a inspirat, de la bun început, aceste cuvinte are dreptul de a le reinterpreta sau reaplica ulterior.

9:26 Al doilea verset este din Osea 1:10:

„Şi va fi aşa: în locul unde li s-a zis «Voi nu sunteţi poporul Meu,» acolo vor fi numiţi fii ai Dumnezeului Celui viu“. Din nou în contextul iniţial al acestui verset din Vechiul Testament, el nu se referă la Neamuri, ci descrie restabilirea viitoare a Israelului şi redobândirea de către el a bunăvoinţei lui Dumnezeu. Dar Pavel îl aplică aici la recunoaşterea de către Dumnezeu a Neamurilor, ca fii ai Săi. Găsim aici o altă ilustrare a faptului că, atunci când Duhul Sfânt citează versete din Vechiul Testament în Noul Testament, El le poate da o altă aplicaţie, de asemenea corectă, după cum găseşte El de cuviinţă.

9:27 Respingerea Israelului şi păstrarea unei rămăşiţe din el sunt dezbătute la 9:27-29. Isaia a prezis că doar o minoritate din copiii lui Israel vor fi mântuiţi, chiar dacă naţiunea propriu-zisă s-ar dezvolta foarte mult la număr (Is. 10:22).

9:28 Când a spus Isaia: „Şi nimicirea aceasta, care a fost hotărâtă, Domnul, Dumnezeul oştirilor, o va aduce la îndeplinire în toată ţara“ (Is. 10:23), el s-a referit la invadarea Palestinei de către forţele Babilonului, urmată de exilul Israelului. Lucrarea despre care este vorba aici este judecata adusă de Dumnezeu peste Israel. Citând aceste cuvinte, Pavel afirmă că ceea ce i s-a întâmplat Israelului în trecut ar putea să se întâmple din nou în vremea lui.

9:29 După cum a zis Isaia (într-o parte anterioară a profeţiei sale): Dacă nu… ar fi lăsat Domnul Oştirilor cerului câţiva supravieţuitori, Israelul ar fi fost şters pe de pe faţa pământului, ca Sodoma şi Gomora (Is. 1:9).

9:30 Care este concluzia tuturor acestor lucruri, cu privire la epoca actuală a Bisericii?

 – întreabă Pavel. Prima concluzie este că Neamurile, care, de obicei, nu căutau neprihănirea, ci răutatea şi care, negreşit, nu au urmărit o neprihănire a lor proprie, au găsit neprihănirea prin credinţa în Domnul Isus Cristos. Nu toate Neamurile, desigur, ci numai acelea care au crezut în Cristos au fost îndreptăţite.

9:31 Pe de altă parte, Israel, care a căutat îndreptăţirea pe baza păzirii legii, nu a aflat niciodată legea prin care să poată dobândi neprihănirea.

9:32 Motivul este clar: israeliţii au refuzat să creadă că îndreptăţirea se obţine prin credinţa în Cristos, ci au continuat să încerce să ajungă la neprihănirea proprie, prin propriile lor merite. Ei s-au poticnit de piatra de poticnire, adică de Cristos Isus Domnul.

9:33 Dar tocmai asta a prezis Domnul prin profetul Isaia că se va întâmpla. Venirea lui Mesia la Ierusalim avea să aibă un efect dublu. Pentru unii El avea să se dovedească o piatră de poticnire şi o Stâncă de cădere (Is. 8:14). Iar alţii aveau să creadă în El, negăsind nici o pricină de ruşine, de cădere sau de dezamăgire (Is. 28:18).