Predarea in slujba lui Dumnezeu

Predarea in slujba lui Dumnezeu

Romani 12:1-8

1. Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru în durarea lui Dumnezeu, să vă aduceţi trupurile ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta este din partea voastră o slujire duhovnicească.
2. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă transformaţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să deosebiţi voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.
3. Prin harul care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate, potrivit cu măsura de credinţă pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia.
4. Căci, după cum într-un trup avem mai multe mădulare şi mădularele n-au toate aceeaşi slujbă,
5. tot aşa şi noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Cristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora.
6. Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat: cine are darul prorociei să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui.
7. Cine este chemat la o slujbă să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii să se ţină de învăţătură.
8. Cine îmbărbătează pe alţii să se ţină de îmbărbătare. Cine dă să dea cu inimă largă. Cine conduce să conducă cu râvnă. Cine face milostenie s-o facă cu bucurie.

Comentariu de text

În consacrarea personală a fiecărui credincios

12:1 O examinare atentă şi devotată a îndurărilor lui Dumnezeu, aşa cum au fost prezentate acestea în primele 11 capitole ale epistolei, nu poate să ne conducă decât la o singură concluzie, anume că trebuie să ne aducem trupurile ca o jertfă vie, sfântă, plăcută [acceptabilă] lui Dumnezeu. Prin trupurile noastre se înţelege „toate mădularele noastre“ şi, prin extensie, întreaga noastră viaţă.

O predare totală din partea noastră va constitui o slujbă rezonabilă, din următorul motiv: dacă Fiul lui Dumnezeu a murit pentru mine, atunci cel puţin atâta pot face şi eu să trăiesc pentru El. „Dacă Isus Cristos este Dumnezeu şi dacă a murit pentru mine“, spunea marele atlet britanic C. T. Studd, „atunci nici o jertfă din partea mea nu poate fi prea mare pentru El”. Idee exprimată foarte poetic şi de Isaac Watts, în binecunoscutul imn: “Love so amazing, so divine, demands my heart, my life, my all“. („În faţa unei iubiri atât de măreţe şi divine, trebuie să răspund cu toată inima, cu toată viaţa şi cu tot ce am şi sunt“.)

Slujba [serviciul, slujirea] rezonabilă mai poate fi tradusă şi prin „închinare spirituală“. Având dubla calitate, de credincioşi şi de preoţi, noi nu ne prezentăm în faţa lui Dumnezeu cu trupurile neînsufleţite ale unor animale jertfite, ci cu jertfa spirituală a vieţilor noastre predate. De asemenea, Îi oferim slujirea noastră (Rom. 15:16), lauda noastră (Ev. 13:15) şi bunurile noastre (Ev. 13:16).

12:2 În al doilea rând, Pavel ne îndeamnă să nu ne conformăm lumii acesteia sau, cum parafrazează Phillips versetul acesta: „Nu lăsaţi ca lumea să vă toarne în matriţa ei“. Când intrăm în împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să renunţăm la modul de a gândi şi de a trăi al lumii.

Lumea (sau veacul, cum se spune în textul original) înseamnă aici societatea sau sistemul pe care l-a clădit omul pentru a dobândi fericirea, fără Dumnezeu. Este o împărăţie marcată de antagonism faţă de Dumnezeu. Dumnezeul şi prinţul acestei lumi este Satan (2 Cor. 4:4; Ioan 12:31; 14:30; 16:11).

Toţi oamenii neconvertiţi sunt supuşii lui. El caută să atragă şi să-i reţină pe oameni prin pofta ochilor, pofta cărnii şi mândria vieţii (1 Ioan 2:16). Lumea îşi are sistemul politic propriu, arta, muzica, religia sa, sfera proprie de divertisment, tiparele sale de gândire şi stilurile proprii de viaţă, căutând să-i determine pe toţi oamenii să se conformeze culturii, tradiţiei şi datinilor ei. Lumea îi urăşte pe neconformişti – de pildă, pe Cristos şi pe cei ce păşesc pe urmele Lui.

Cristos a murit pentru a ne izbăvi de lumea aceasta. Lumea este răstignită faţă de noi, iar noi suntem răstigniţi faţă de lume. Ar fi un gest de totală lipsă de loialitate faţă de Domnul, ca ucenicii Lui, credincioşii, să iubească lumea. Oricine iubeşte lumea este vrăjmaş al lui Dumnezeu.

Credincioşii nu sunt din lumea aceasta, după cum nici Cristos nu este din lumea aceasta. Dar ei sunt trimişi în lume pentru a depune mărturie cu privire la faptul că faptele ei sunt rele şi că mântuirea este la îndemâna tuturor celor care îşi pun încrederea în Domnul Isus Cristos.

Nu numai că trebuie să fim despărţiţi de lume, ci trebuie să fim şi transformaţi prin reînnoirea minţii noastre, adică să gândim ca Dumnezeu, potrivit cu revelaţia oferită de Biblie în această privinţă. Atunci vom trăi experienţa călăuzirii directe din partea lui Dumnezeu în viaţa noastră. Şi vom constata că, în loc să fie neprielnică sau dificilă, voia Lui este bună, acceptabilă şi desăvârşită.

Iată dar cheile cunoaşterii voii lui Dumnezeu:

• prima: un trup predat;
• a doua: o viaţă despărţită de lume;
• şi a treia: o minte transformată.

În slujirea prin darurile spirituale

12:3 Pavel vorbeşte aici prin harul care i-a fost dat, ca apostol al Domnului Isus. El se va ocupa de diversele moduri de a gândi – bune şi rele.

Mai întâi, el spune că nicăieri în Evanghelie nu găsim vreun motiv care să încurajeze complexul de superioritate. El ne îndeamnă să dăm dovadă de smerenie în exercitarea darurilor noastre. Niciodată nu trebuie să avem despre noi înşine un sentiment exagerat cu privire la importanţa noastră.

Tot aşa, nu trebuie să-i invidiem pe alţii. Mai degrabă, trebuie să ne dăm seama că fiecare persoană este unică în felul ei şi că avem, cu toţii, de îndeplinit o lucrare importantă pentru Domnul nostru. Prin urmare, trebuie să ne mulţumim cu locul pe care ni l-a repartizat Dumnezeu în cadrul Trupului lui Cristos, străduindu-ne să ne exercităm darurile cu toată tăria pe care ne-o pune la dispoziţie Dumnezeu.

12:4 Trupul omenesc are multe mădulare, dar fiecare îndeplineşte un rol unic. Sănătatea şi bunăstarea trupului depind de funcţionarea adecvată a fiecărui mădular.

12:5 Tot aşa este şi în trupul lui Cristos. Există unitate (un singur trup), diversitate (mulţi) şi interdependenţă (mădulare unii altora). Orice dar pe care-l posedăm nu este destinat folosirii egoiste în folosul nostru personal sau etalării, ci spre binele trupului. Nici un dar nu este suficient sie însuşi şi nici unul nu este inutil. Când vom gândi astfel, vom gândi cumpătat (12:3).

12:6 Pavel dă acum o serie de îndrumări pentru folosirea anumitor daruri. Lista nu cuprinde toate darurile. Este mai degrabă, ilustrativă, decât exhaustivă.

Darurile noastre diferă după harul care ne-a fost dat. Cu alte cuvinte, Dumnezeu, în harul Lui, dă daruri diferite unor persoane diferite. Şi Dumnezeu dă tăria necesară sau capacitatea de a folosi toate darurile ce ni s-au încredinţat. Astfel, avem răspunderea de a folosi aceste capacităţi încredinţate nouă de Dumnezeu ca nişte administratori înţelepţi.

Cei care au darul prorociei trebuie să prorocească după măsura credinţei lor. Un proroc este un purtător de cuvânt al lui Dumnezeu, declarând cuvântul Domnului. În mesajul lui poate exista şi prezicerea, dar acesta nu e un element necesar prorociei.

În biserica primară, scrie Hodge, profeţii erau „oameni care vorbeau sub înrâurirea imediată a Duhului lui Dumnezeu, transmiţând comunicaţii divine, referitoare la adevăruri doctrinare, după cum era cazul“. Lucrarea [slujba] lor ni s-a transmis sub forma Noului Testament.

Astăzi nu se mai poate adăuga nici un supliment profetic inspirat la corpul de doctrină creştină [cuprins în paginile Noului Testament], întrucât credinţa a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna (vezi Iuda 3). Prin urmare, sensul unui proroc (profet) din vremea noastră ar fi acela al unuia care face cunoscută gândirea (mintea) lui Dumnezeu, aşa cum a fost relevată aceasta în Biblie. Iată ce spune Strong în legătură cu aceasta:

Toate prorociile autentice din perioada modernă nu sunt altceva decât republicări ale mesajului lui Cristos – vestirea şi expoziţiunea (prezentarea) adevărului deja revelat în Scriptură. Aceia dintre noi care au darul prorociei trebuie să prorocească după măsura credinţei noastre. Sensul acestor cuvinte ar putea fi:

„în funcţie de regula sau norma de credinţă“ – adică potrivit cu doctrinele credinţei creştine, aşa cum ne sunt descoperite acestea în Scripturi. Sau ar mai putea însemna: „proporţional cu credinţa noastră“ – adică după măsura credinţei pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu. Majoritatea versiunilor adaugă aici cuvântul „noastre“, dar el nu apare în textul original.

12:7 Termenul slujbă („ministry“ în engleză, tradus prin „slujbă“, dar şi prin „lucrare“ sau „misiune“, n.tr.) este un cuvânt umbrelă, cu mare aplicabilitate, însemnând, în sens general, lucrarea de slujire pentru Domnul. El nu înseamnă funcţia, postul sau îndatoririle unui cleric, cum este înţeles, de cele mai multe ori, acest termen în zilele noastre. Persoana care are darul slujbei are inimă de slujitor, căutând şi folosind orice prilej pe care îl are de a fi de folos, de a sluji.

Un învăţător este o persoană care poate explica cuvântul lui Dumnezeu, aplicându-l la inimile ascultătorilor săi. Indiferent ce dar ni s-a dat, trebuie să-l folosim din toată inima.

12:8 Îndemnarea este darul stârnirii sfinţilor pentru ca aceştia să se lase de orice formă de rău, avântându-se, în schimb, cu toate energiile spre noi biruinţe pentru Cristos, pe planul sfinţeniei şi al slujirii.

Dărnicia este înzestrarea divină prin care cineva primeşte înclinaţia şi puterea transpunerii în practică, de a sesiza nevoile altora şi de a-şi aduce contribuţia la acoperirea acelor nevoi. El trebuie să-şi exercite darul dărniciei cu inimă largă.

Darul conducerii este, aproape sigur, legat de lucrarea presbiterilor (bătrânilor) şi, probabil, a diaconilor din biserica locală. Prezbiterul este un fel de păstor adjunct, care stă în faţa turmei, conducând-o cu grijă.

Darul îndurării este capacitatea supranaturală sau talentul supranatural de a veni în ajutorul celor aflaţi la strâmtoare. Cei care posedă acest dar trebuie să-l exercite bucuros. Desigur, toţi trebuie să dăm dovadă de îndurare, făcând acest lucru cu bucurie!

Iată ce a spus, în această privinţă, o soră creştină: „Când mama a înaintat în vârstă, având nevoie de cineva s-o îngrijească, împreună cu soţul, am invitat-o să stea la noi. Am făcut tot ce puteam să se simtă bine. I-am gătit, i-am spălat rufele, am scos-o în diverse plimbări cu maşina şi m-am ocupat în general de toate nevoile ei. Dar, deşi în exterior făceam toate aceste lucruri conştiincios şi oarecum mecanic, nu eram fericită în lăuntrul meu.

În subconştientul meu, eram plină de resentimente pentru perturbaţiile pe care le prezenta în cadrul programului nostru prezenţa ei printre noi. Uneori mama îmi spunea: «Observ că de la un timp ai încetat să zâmbeşti. De ce nu mai zâmbeşti?» Cu alte cuvinte, dădusem dovadă de îndurare, dar o făceam fără bucurie“.