Orbirea lui Israel

Orbirea lui Israel

Romani 11:1-10

1. Întreb, dar: „Și-a lepădat Dumnezeu poporul Său?” Nicidecum! Căci şi eu sunt israelit, din sămânţa lui Avraam, din tribul lui Beniamin.
2. Dumnezeu n-a lepădat poporul Său pe care l-a cunoscut mai dinainte. Nu ştiţi ce zice Scriptura, în locul unde vorbeşte despre Ilie? Cum se plânge el lui Dumnezeu împotriva lui Israel, când zice
3. „Doamne, pe prorocii Tăi i-au omorât, altarele Tale le-au surpat; am rămas eu singur şi caută să-mi ia viaţa”?
4. Dar ce-i răspunde Dumnezeu? „Mi-am păstrat şapte mii de bărbaţi care nu şi-au ple- cat genunchiul înaintea lui Baal.”
5. Tot aşa şi în vremea de faţă, este o rămăşiţă datorată unei alegeri prin har.
6. Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altminteri, harul n-ar mai fi har. Şi dacă este prin fapte, nu mai este prin har; altfel, fapta n-ar mai fi faptă.
7. Ce urmează, deci? Că Israel n-a primit ce căuta, iar rămăşiţa aleasă a primit; pe când ceilalţi au fost împietriţi,
8. după cum este scris: „Dumnezeu le-a dat un duh de adormire, ochi ca să nu vadă şi urechi ca să n-audă, până în ziua de astăzi.”
9. Şi David zice: „Masa lor să li se prefacă într-o cursă, într-un laţ, într-un prilej de cădere şi într-o dreaptă răsplătire.
10. Să li se întunece ochii ca să nu vadă, şi spinarea să le-o ţii mereu gârbovită.”

Comentariu de text

Viitorul Israelului

11:1 Care este viitorul Israelului? Este oare adevărat, aşa cum susţin unii, că Dumnezeu a terminat cu Israelul, că biserica este acum Israelul lui Dumnezeu şi că toate făgăduinţele date iniţial lui Israel se aplică acum Bisericii?

Romani 11 constituie una din cele mai puternice argumente din Biblie prin care este răsturnată această concepţie eronată. Pavel începe printr-o întrebare: „A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?“ (sensul fiind: „l-a lepădat în întregime?“). Cu alte cuvinte, a fost lepădat fiecare israelit în parte? Nicidecum! răspunde imediat Pavel. Adevărul e că, deşi Dumnezeu a lepădat poporul Său, cum se afirmă răspicat la 11:15, asta nu înseamnă că El i-a respins pe toţi membrii acestui popor.

Pavel însuşi este o dovadă grăitoare a faptului că această lepădare nu a fost absolută. Căci nu era el oare un israelit, din sămânţa lui Avraam şi din seminţia lui Beniamin? Acreditarea sa de iudeu era impecabilă.

11:2 Prin urmare, trebuie să înţelegem astfel prima parte a acestui verset: „Dumnezeu n-a lepădat complet pe poporul Său, pe care l-a cunoscut mai dinainte“. Situaţia a fost similară celei care a existat pe vremea lui Ilie. Cei mai mulţi israeliţi se îndepărtaseră de Dumnezeu, căzând în idolatrie. Situaţia în care se găseau ei era atât de rea, încât Ilie s-a rugat împotriva Israelului, nu în favoarea lui!

11:3 El I-a amintit Domnului că israeliţii reduseseră la tăcere profeţii, prin omorârea acestora, distrugând altarele lui Dumnezeu. Lui Ilie i se părea că Dumnezeu nu mai avea alt glas de om credincios, care să vorbească în Numele Lui, decât al lui şi că viaţa lui era în primejdie iminentă.

11:4 Dar lucrurile nu erau chiar atât de sumbre şi de deznădăjduite cum se temea Ilie. Dumnezeu i-a amintit profetului că El Şi-a rezervat şapte mii de bărbaţi care au refuzat până la capăt să meargă pe urmele concetăţenilor lor, care îmbrăţişaseră practica idolului Baal, căruia i se închinau.

11:5 Ceea ce era valabil pe vremea aceea este valabil şi în prezent: Dumnezeu nu Se lasă niciodată fără martori. Întotdeauna El are o rămăşiţă de credincioşi fideli, aleşi de El ca obiecte speciale ale harului Său.

11:6 Dumnezeu nu alege această rămăşiţă pe baza faptelor pe care le-ar putea face credincioşii aceştia, ci pe baza alegerii harului Său suveran. Aceste două principii – harul şi faptele – se exclud reciproc. Un dar nu se poate câştiga. Ceea ce este gratuit nu poate fi cumpărat. Nu poţi obţine prin merite un lucru nemeritat. Din fericire, alegerea lui Dumnezeu s-a bazat pe har, nu pe fapte, căci altfel nimeni n-ar mai fi fost ales.

11:7 Prin urmare, concluzia este că Israel nu a obţinut neprihănirea, pentru că a căutat-o prin eforturile proprii, şi nu prin lucrarea terminată a lui Cristos. Rămăşiţa aleasă de Dumnezeu a reuşit însă să obţină neprihănirea (dreptatea) prin credinţa în Domnul Isus. În ce priveşte neamul Israel, acesta a suferit ceea ce s-a numit „o orbire justiţiară“. Refuzul de a-L primi pe Mesia a dus la diminuarea capacităţii şi înclinaţiei de a-L primi.

11:8 Dar exact asta a prezis Vechiul Testament că se va întâmpla (Is. 29:10; Deut. 29:4). Dumnezeu i-a abandonat pe israeliţi, lăsându-i într-o adormire caracterizată prin faptul că au devenit insensibili la realităţile spirituale. Pentru că au refuzat să vadă în Domnul Isus pe Mesia şi pe Mântuitorul, acum ei au pierdut puterea de a-L vedea. Pentru că nu au voit să audă vocea plină de duioşie cu care Îi chema Dumnezeu, acum au fost loviţi de o surzenie spirituală. Această groaznică judecată continuă să-şi facă resimţite efectele până în ziua de astăzi.

11:9 Şi David a anticipat judecata pe care avea s-o aducă Dumnezeu peste Israel. În Psalmul 69:22, 23 el L-a descris pe Mântuitorul respins în postura în care Îl roagă pe Dumnezeu să transforme masa lor într-o cursă, într-un laţ şi într-un prilej de cădere. Prin masă aici se înţelege totalitatea privilegiilor şi binecuvântărilor care s-au revărsat peste ei prin Cristos. Ceea ce trebuia să fie o binecuvântare s-a prefăcut într-un blestem.

11:10 În fragmentul din Psalmi, Mântuitorul suferind Îl mai roagă pe Dumnezeu să le întunece ochii ca să nu vadă şi trupurile să le fie încovoiate fie prin trudă, fie datorită vârstei (sau mijlocul să fie cuprins de un tremur permanent).