Calea Evangheliei către o trăire sfântă

Calea Evangheliei către o trăire sfântă

Romani capitolul 6

1. Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu ca să se înmulţească harul?
2. Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?
3. Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui?
4. Noi, deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.
5. În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.
6. Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului,
7. căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat.
8. Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El,
9. întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi nu mai moare; moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui.
10. Fiindcă, prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat o dată pentru totdeauna, iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu.
11. Tot aşa şi voi înşivă socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.
12. Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui.
13. Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii.
14. Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.
Harul nu îndreptăţeşte păcatul
15. Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege, ci sub har? Nicidecum.
16. Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?
17. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat acum din inimă de dreptarul învăţăturii pe care aţi primit-o.
18. Şi prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii.
19. Vorbesc omeneşte, din pricina neputinţei firii voastre pământeşti: după cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră!
20. Căci, atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi slobozi faţă de neprihănire.
21. Şi ce roade aduceaţi atunci? Roade de care acum vă este ruşine, pentru că sfârşitul acestor lucruri este moartea.
22. Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit: viaţa veşnică.
23. Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.

Comentariu de text

Calea Evangheliei către o trăire sfântă (cap. 6)

Ceea ce a spus Pavel la încheierea capitolului 5 – că harul s-a înmulţit cu mult mai mult decât păcatul omului – dă naştere la o altă întrebare, foarte importantă.

Permite sau încurajează învăţătura Evangheliei (că mântuirea este prin har) trăirea în păcat?

Răspunsul este un categoric „nu!“, aşa cum reiese din capitolele 6-8. Aici în capitolul 6 răspunsul e axat pe trei cuvinte cheie: a şti (versetele 3 şi 6); a se socoti sau a se considera (v. 11); şi a da sau a prezenta (v. 13).

Vom reuşi să înţelegem mai bine argumentul la care recurge Pavel în acest capitol, dacă vom înţelege mai întâi deosebirea dintre poziţia credinciosului şi practica sa. Poziţia lui este locul pe care îl ocupă în Cristos. Practica se referă la ceea ce este sau ar trebui să fie în viaţa de zi cu zi.

Harul ne aşază în poziţia pe care o ocupăm, ca mântuiţi, înaintea lui Dumnezeu, după care ne învaţă să umblăm într-un chip vrednic de această poziţie. Poziţia noastră este absolut perfectă, întrucât suntem în Cristos. Practica noastră ar trebui să corespundă tot mai mult cu poziţia pe care o ocupăm. Deşi ea nu va corespunde niciodată întru totul, până când Îl vom vedea pe Mântuitorul în cer, cât trăim pe acest pământ, ar trebui să ne conformăm tot mai mult chipului Său.

Apostolul prezintă mai întâi adevărul identificării noastre cu Cristos prin moartea şi învierea Sa, după care ne îndeamnă să trăim în lumina acestui mare adevăr.

6:1 Contestatarul evreu vine în acest punct cu un argument pe care îl consideră zdrobitor: Dacă Evanghelia harului ne învaţă că păcatul omului face posibilă o şi mai mare manifestare a harului lui Dumnezeu, atunci nu sugerează asta că noi ar trebui să continuăm să păcătuim, pentru ca harul să se înmulţească şi mai mult?

Iată varianta modernă a acestui argument:

„Tu spui că oamenii sunt mântuiţi prin har, prin credinţă, fără lege. Dar dacă tot ce trebuie să faci pentru a fi mântuit este să crezi, atunci poţi continua să trăieşti în păcat“. Conform acestui argument, harul nu constituie o motivaţie suficient de mare pentru a trăi o viaţă de sfinţenie, ci oamenii trebuie puşi sub constrângerile legii.

S-a făcut sugestia utilă că în capitol găsim patru răspunsuri la întrebarea: Să continuăm să păcătuim?, după cum urmează:

1. Nu poţi să continui să păcătuieşti, întrucât acum eşti unit cu Cristos. Nu este raţional (v. 1-11).
2. Nu mai este nevoie să trăieşti în păcat, întrucât dominaţia păcatului a fost zdrobită prin har. Acesta este elementul „apel“ (versetele 12-14).
3. Nu ai voie să mai trăieşti în păcat, întrucât păcătuind, ai lăsa din nou păcatul să fie stăpânul tău. Acesta este elementul „poruncă“ (versetele 15-19).
4. Nu cumva să mai păcătuieşti, întrucât păcătuirea te duce la dezastru. Acesta este elementul „avertizare“ (v. 20-23).17

6:2 Prin urmare, primul răspuns pe care îl dă Pavel este că nu putem continua să păcătuim, întrucât am murit faţă de păcat. Acesta este un adevăr care se referă la poziţia noastră. Când Isus a murit pentru păcat, El a murit ca Reprezentant al nostru. El a murit nu numai ca Înlocuitor al nostru – adică, pentru noi sau în locul nostru – ci a murit şi ca Reprezentant al nostru – adică, ca noi. Prin urmare, când a murit El, am murit şi noi. El a murit faţă de întreaga chestiune a păcatului, rezolvând-o o dată pentru totdeauna. Toţi cei care sunt în Cristos sunt văzuţi de Dumnezeu ca unii care au murit faţă de păcat.

Asta nu înseamnă că credinciosul este fără păcat. Ci înseamnă că el se identifică cu Cristos în moartea Lui şi în tot ce înseamnă moartea Lui.

6:3 Primele cuvinte cu care îşi începe Pavel prezentarea sunt: NU ŞTIŢI. El introduce tema botezului, pentru a arăta că este incompatibil pentru credincioşi să continue în păcat. Dar se ridică imediat întrebarea: „La care botez se referă el?“, ceea ce necesită o explicaţie.

Când cineva este mântuit, el este botezat în Cristos Isus, în sensul că se identifică cu Cristos prin moartea şi învierea Lui. Acesta nu e totuna cu botezul în Duhul sau botezul Duhului, deşi ambele au loc simultan. Ultimul botez îl aşază pe credincios în trupul lui Cristos (1 Cor. 12:13); nu este un botez în moarte. Botezul în Cristos înseamnă că, în socoteala lui Dumnezeu, credinciosul a murit cu Cristos şi a fost înviat cu El.

Prin referirea sa la botez în acest context, Pavel se gândeşte atât la identificarea noastră spirituală cu Cristos, cât şi la zugrăvirea acesteia, prin botezul în apă. Dar, pe măsură ce îşi dezvoltă argumentul, el pare să pună mai mult accentul pe botezul cu apă, amintindu-le cititorilor săi cum au fost ei „îngropaţi“ şi „sădiţi împreună“ în „asemănarea“ morţii lui Cristos.

Noul Testament nu concepe situaţia anormală a credinciosului nebotezat. El presupune că cei care sunt convertiţi se vor boteza imediat. Aşa se explică de ce Domnul rosteşte cuvintele credinţă şi botez în aceeaşi propoziţie, fără nici o pauză între ele: „cine va crede şi va fi botezat va fi mântuit“ (Marcu 16:16). Deşi botezul nu constituie o condiţie necesară mântuirii, el trebuie neapărat înfăptuit, ca un semn public al faptului că persoana respectivă a fost mântuită.

6:4 Botezul cu apă e o demonstraţie vizuală a botezului în Cristos, prin care credinciosul este înfăţişat cufundându-se în apele întunecate ale morţii (prin persoana Domnului Isus), acest botez zugrăvind şi noul om în Cristos, care iese din apă, pentru a trăi de acum încolo noua viaţă în Cristos. Într-un fel, am putea spune că, atunci când se botează, credinciosul asistă la funeraliile vechiului său eu. Când intră sub apă, el spune: „Tot ce eram, ca fiu păcătos al lui Adam, a fost dat morţii pe cruce“. Iar când iese din apă, el spune: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine“ (vezi Gal. 2:20).

Conybeare şi Howson afirmă că „pasajul acesta nu poate fi înţeles dacă nu ţinem seama de faptul că botezul în perioada primară a bisericii se făcea prin cufundare în apă“.

Apostolul continuă apoi, afirmând că învierea lui Cristos ne învredniceşte să umblăm în înnoirea vieţii. El afirmă că Cristos a fost înviat din morţi prin gloria Tatălui. Asta înseamnă că toate perfecţiunile divine ale lui Dumnezeu – dreptatea Sa, dragostea şi justiţia – cereau ca El să-L învie pe Domnul Isus Cristos. Având în vedere calităţile excelente ale Persoanei Mântuitorului, nu ar fi fost în concordanţă cu caracterul lui Dumnezeu să-L lase pe Mântuitorul în mormânt. Şi astfel, Dumnezeu L-a înviat. Iar noi, întrucât suntem identificaţi cu Cristos prin învierea Sa, putem şi trebuie să umblăm în noutatea vieţii.

6:5 După cum am fost uniţi cu Cristos, printr-o asemănare cu moartea Lui, vom fi una cu El şi prin asemănarea învierii Lui. Cuvintele asemănarea morţii Lui se referă la amplasarea credinciosului sub apa botezului. Unirea propriu-zisă a credinciosului cu Cristos a avut loc acum aproape două mii de ani, dar botezul este „o asemănare“ a ceea ce s-a întâmplat atunci.

Noi nu numai că suntem cufundaţi sub apă, ci şi ieşim din apă – aceasta fiind o asemănare a învierii Lui. Deşi este adevărat că sintagma asemănarea nu face parte din textul original, în a doua parte a versetului, ea trebuie totuşi inclusă, pentru a completa sensul.

După cum am fost uniţi cu Cristos în asemănarea morţii Sale (prin cufundarea în apă), tot aşa suntem uniţi cu El în asemănarea învierii Sale (fiind ridicaţi din apă). Cuvintele vom fi nu presupun neapărat timpul viitor, după cum arată şi Hodge:

Nu este o referire la ceea ce urmează să se întâmple în viitor, ci la certitudinea succesiunii sau la o legătură cauzală. Dacă are loc un eveniment, acesta va fi negreşit succedat de celălalt.

6:6 Noi mărturisim prin botez că omul nostru cel vechi a fost răstignit cu Cristos. Omul nostru cel vechi se referă la tot ce eram în calitate de copii ai lui Adam – eul nostru vechi, nenăscut din nou, neregenerat, cu toate obiceiurile şi poftele sale vechi. La convertire noi ne dezbrăcăm de omul vechi, îmbrăcându-ne cu omul nou, ca şi când am lepăda nişte haine murdare, îmbrăcându-ne cu haine curate, fără nici o pată (Col. 3:9, 10).

Răstignirea omului vechi pe crucea Golgotei înseamnă că trupul păcatului a fost scos din funcţie. Trupul păcatului nu se referă la trupul fizic, ci înseamnă păcatul care sălăşluieşte înăuntru, personificat printr-un tiran, care domină persoana respectivă. Trupul acesta al păcatului a fost dezbrăcat de puterea lui adică anulat sau făcut inoperant, deposedat de controlul ce-l deţinea asupra noastră. Ultima propoziţie din frază arată că acesta este sensul: ca să nu mai fim robi ai păcatului. Tirania păcatului asupra noastră a fost zdrobită.

6:7 Căci cel care a murit a fost eliberat de păcat. Să luăm ca exemplu cazul unui om ce a fost condamnat la moarte prin electrocutare pentru omorârea unui ofiţer de poliţie. De îndată ce moare acesta, el este eliberat (textu- al: „îndreptăţit“) de păcatul acela. Pedeapsa a fost plătită, iar cazul este încheiat.

Şi noi am murit cu Cristos pe crucea Calvarului. Nu numai că pedeapsa ce o meritam a fost plătită, ci şi strânsoarea păcatului asupra vieţii noastre a fost zdrobită. Noi nu mai suntem robi neputincioşi ai păcatului.

6:8 Moartea noastră cu Cristos este doar o latură a adevărului. Cealaltă este aceea că vom şi trăi cu El. Noi am murit faţă de păcat, iar acum trăim pentru neprihănire (dreptate). Stăpânirea păcatului asupra noastră a fost zdrobită. Acum noi avem parte de viaţa de după înviere a lui Cristos, aici şi acum. Şi vom avea parte de ea de-a lungul întregii veşnicii, slăvit să fie Numele Lui!

6:9 Încrederea noastră se bazează pe faptul că Cristosul înviat nu va mai muri niciodată. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Moartea a avut stăpânire asupra Lui timp de trei zile şi trei nopţi, dar acum stăpânirea morţii asupra Lui e, pe veci de veci, o chestiune încheiată, din domeniul trecutului. Cristos nu mai poate muri niciodată!

6:10 Când a murit Domnul Isus, El a murit faţă de întreg subiectul păcatului, o dată pentru totdeauna. El a murit faţă de pretenţiile păcatului, faţă de plata păcatului, faţă de cerinţele păcatului şi faţă de pedeapsa păcatului. El a sfârşit lucrarea şi a achitat contul atât de perfect, încât nu mai necesită nici o achitare viitoare. Iar acum, când trăieşte, El trăieşte pentru Dumnezeu. Într-un sens, desigur, El a trăit întotdeauna pentru Dumnezeu. Dar acum El trăieşte pentru Dumnezeu în cadrul unei noi relaţii, ca Cel Înviat, şi într-o nouă sferă, în care nu mai poate pătrunde niciodată păcatul.

Înainte de a continua, să facem o recapitulare a primelor zece versete. Tema generală este sfinţirea – metoda lui Dumnezeu prin care suntem învredniciţi să trăim o viaţă sfântă. Cât priveşte starea noastră înaintea lui Dumnezeu, suntem văzuţi ca unii care am murit cu Cristos şi am fost înviaţi cu El – stare înfăţişată de botez. Moartea noastră cu Cristos pune capăt istoriei noastre de bărbaţi şi femei în Adam. Sentinţa pronunţată de Dumnezeu asupra omului nostru cel vechi nu a fost reformarea sa, ci moartea lui. Şi sentinţa aceea a fost executată când noi am murit împreună cu Cristos. Acum suntem înviaţi cu Cristos şi umblăm în noua viaţă. Tirania păcatului asupra noastră a fost zdrobită, pentru că păcatul nu mai are nimic de spus pentru un om mort. Acum suntem liberi să trăim pentru Dumnezeu.

6:11 Pavel a descris adevărul privitor la poziţia noastră. Acum el se ocupă de evoluţia practică a acestui adevăr în viaţa noastră. Noi trebuie să NE SOCOTIM pe noi înşine morţi faţă de păcat, dar vii faţă de Dumnezeu în Cristos Isus Domnul nostru.

A ne socoti înseamnă aici a accepta ceea ce spune Dumnezeu despre noi, ca un lucru adevărat, şi a trăi în lumina acestui adevăr, după cum se exprimă Ruth Paxson:

[Asta înseamnă] să credem ceea ce spune Dumnezeu la Romani 6:6 şi să ştim că este o realitate în propria noastră mântuire. Lucrul acesta reclamă un act concret de credinţă, care va avea drept urmare o atitudine hotărâtă faţă de „omul cel vechi“. Noi ne vom vedea pe noi înşine acolo unde ne vede Dumnezeu – pe Cruce, daţi la moarte împreună cu Cristos. Credinţa va opera în permanenţă, păstrându-ne acolo unde ne-a aşezat harul. Asta ne antrenează foarte intens, întrucât înseamnă că ne-am dat consimţământul deplin la condamnarea şi judecata pe care le aduce Dumnezeu peste omul nostru cel vechi, ca fiind total nevrednic de a trăi şi deposedat de orice pretenţii asupra noastră. Primul pas este să umblăm într-o sfinţenie practică, în acest proces de socotire a vechiului om ca fiind răstignit.

Ne socotim morţi faţă de păcat, când răspundem la ispită cum ar răspunde un om mort. Într-o zi Augustin a fost acostat de o femeie care fusese amanta lui înainte de convertire. Când el a dat să treacă mai departe, ea a strigat după el: „Augustine, nu mă mai recunoşti? Sunt eu!“ La care Augustin a răspuns, iuţindu-şi paşii: „Ştiu că eşti tu, dar nu mai sunt eu!“ Ceea ce a vrut să spună Augustin a fost că el era mort faţă de păcat şi viu faţă de Dumnezeu. Un om mort nu mai are nimic de a face cu imoralitatea, cu minciuna, cu înşelătoria, cu bârfa sau cu orice alt păcat.

Acum noi suntem vii faţă de Dumnezeu în Cristos Isus. Asta înseamnă că am fost chemaţi la sfinţenie, închinare, rugăciune, slujire şi rodnicie.

6:12 Am văzut în 6:6 că omul nostru cel vechi a fost răstignit, pentru ca păcatul, tiranul ce ne domina, să fie anihilat, iar noi să nu mai fim robi neputincioşi ai păcatului. Acum îndemnul practic se bazează pe ceea ce este adevărat din punctul de vedere al poziţiei noastre. Noi nu trebuie să lăsăm păcatul să mai domnească asupra trupului nostru muritor, prin ascultarea de dorinţele sale rele. La Calvar a luat sfârşit, prin moarte, domnia păcatului. Se cere acum cooperarea noastră. Numai Dumnezeu poate să ne facă sfinţi, dar El nu o va face fără implicarea noastră benevolă.

6:13 Cu asta ajungem la al treilea cuvânt cheie din acest capitol: ADUCEŢI (sau PREZENTAŢI). Noi nu trebuie să ne prezentăm mădularele trupului nostru păcatului, pentru a mai fi folosite ca arme sau instrumente ale răutăţii. Obligaţia noastră solemnă este de a-I da lui Dumnezeu controlul asupra mădularelor noastre, pentru ca ele să fie folosite pentru cauza dreptăţii (neprihănirii). La urma urmelor, noi am fost înviaţi din morţi la viaţă şi, după cum ni se aminteşte la 6:4, trebuie să umblăm în viaţa cea nouă.

6:14 Acum ni se dă un alt motiv pentru care păcatul nu mai trebuie să aibă stăpânire asupra noastră, a credincioşilor. Primul motiv a fost acela că omul nostru cel vechi a fost răstignit cu Cristos (6:6). Al doilea motiv este că noi nu suntem sub lege, ci sub har.

Păcatul deţine controlul asupra unei persoane aflate sub lege. De ce? Pentru că legea îi spune ce să facă, dar nu-i dă şi puterea să înfăptuiască acest lucru. Iar legea stârneşte dorinţe latente în natura umană decăzută, de a face lucruri interzise. Este povestea veche de când e lumea, că „fructul oprit este dulce“.

Păcatul nu are stăpânire asupra persoanei aflate sub har. Credinciosul a murit faţă de păcat. El a primit Duhul Sfânt, care locuieşte în el şi constituie puterea capabilă de a-l face să trăiască o viaţă sfântă. Iar credinciosul aflat sub har este motivat de dragostea sa pentru Mântuitorul, şi nu de frica de pedeapsă. Harul este singurul lucru care produce cu adevărat sfinţenie. După cum s-a exprimat Denney: „Nu constrângerea, ci inspiraţia este cea care ne eliberează de păcat. Nu Muntele Sinai, ci Muntele Calvarului este cel care ne face sfinţi“.

6:15 Cei care se tem de har insistă că acesta le-ar permite să trăiască în păcat. Pavel confruntă această opinie eronată pe faţă, punând întrebarea şi apoi răspunzând el însuşi printr-un răsunător NU. Noi suntem liberi de lege, dar nu fără de lege. Harul înseamnă libertatea de a-L sluji pe Domnul, nu de a păcătui împotriva Lui.

La 6:1 întrebarea a fost: „Să continuăm să păcătuim?“ Aici întrebarea este: „Să păcătuim numai puţin?“ În ambele cazuri, răspunsul este un îngrozit: „Nicidecum!“ Căci Dumnezeu nu poate tolera nici un păcat, oricât de mic.

6:16 Este un fapt simplu al vieţii, că atunci când ne supunem în faţa cuiva, acceptându-l ca stăpân, am devenit sclavii acelei persoane. Tot aşa, dacă ne vindem păcatului, devenim sclavii păcatului şi la capătul drumului ne va aştepta moartea veşnică. Pe de altă parte, dacă ne hotărâm să ascultăm de Dumnezeu, rezultatul acestei acţiuni va fi o viaţă sfântă. Sclavii păcatului sunt robiţi de vinovăţie, de frică şi de mizerie, dar slujitorii lui Dumnezeu sunt liberi să facă toate lucrurile care îi sunt plăcute naturii noi. Oare se mai merită atunci să fii sclav, când poţi fi liber?

6:17 „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că voi, care eraţi cândva slujitori ai păcatului, aţi răspuns sincer la impactul învăţăturii lui Cristos, când aţi intrat sub influenţa ei“ (JBP). Creştinii romani ascultaseră cu toată inima de evanghelia harului faţă de care s-au angajat, precum şi de toată doctrina (învăţătura) prezentată de Pavel în această scrisoare.

6:18 Doctrina corectă ar trebui să conducă la îndatoriri corecte. Răspunzând astfel adevărului potrivit căruia ei au fost eliberaţi de sub stăpânirea păcatului, ei au devenit sclavii neprihănirii (dreptăţii). Sintagma eliberaţi de păcat nu înseamnă că de acum ei nu mai au o natură păcătoasă, după cum asta nu înseamnă că ei nu au mai săvârşit nici un păcat. Contextul arată că sintagma se referă la eliberarea de forţa dominantă a păcatului în viaţa lor.

6:19 În versetul 18 apostolul s-a referit la sclavii neprihănirii, dar şi-a dat seama că cei care trăiesc în neprihănire nu mai sunt sub robie. „Neprihănirea practică nu este sclavie, decât atunci când vorbim în felul oameni- lor“.22 Cei care practică păcatul sunt sclavii păcatului, dar cei pe care îi eliberează Fiul sunt liberi cu adevărat (Ioan 8:34, 36).

Pavel explică că, prin folosirea analogiei cu sclavii şi stăpânul el vorbeşte omeneşte, adică foloseşte o ilustraţie luată din viaţa de toate zilele. El procedează astfel din pricina slăbiciunii firii lor – cu alte cuvinte, datorită neputinţei lor intelectuale şi spirituale de a înţelege adevărul, atunci când acesta este prezentat în termeni generali. Adevărul adesea trebuie să fie ilustrat, pentru a deveni inteligibil.

Înainte de convertirea lor, credincioşii îşi dăduseră trupurile lor, să fie sclave ale tuturor formelor de necurăţie, dedându-se la tot felul de răutăţi. Acum ei trebuie să dedice aceleaşi trupuri ca sclave ale neprihănirii, pentru ca vieţile lor să fie cu adevărat sfinte.

16:20 Când erau sclavi ai păcatului, singura libertate pe care o cunoşteau era libertatea sau detaşarea de neprihănire. Erau într-o stare groaznică, legaţi de toate relele şi „liberi“ doar în sensul că nu făceau nimic bun!

6:21 Pavel îi îndeamnă pe ei şi pe noi să facem un inventar al roadelor vieţii dinainte de mântuire – roade de care credincioşii se ruşinează acum. Marcus Rainsford a făcut un asemenea inventar:

1. Abuzarea de facultăţile noastre. 2. Călcarea în picioare a afecţiunilor noastre. 3. Risipa de timp. 4. Folosirea greşită a influenţei. 5. Nedreptăţirea celor mai buni prieteni ai noştri. 6. Violarea intereselor noastre supreme. 7. Ultragierea dragostei – în special a dragostei lui Dumnezeu. Toate acestea pot fi rezumate cu un singur cuvânt: RUŞINE.

Sfârşitul acestor lucruri este moartea. „Orice păcat“, scrie A. T. Pierson, „tinde spre moarte, iar dacă se persistă în acel păcat, are ca sfârşit, ca ţel şi roadă: moartea“.

6:22 Convertirea transformă complet poziţia unui om. Acum el este liber de păcat, acesta nemaifiind stăpânul lui, el devenind, de bunăvoie, un sclav al lui Dumnezeu. Urmarea este o viaţă sfântă, acum şi în veşnicie, la capătul drumului. Desigur, credinciosul are viaţă veşnică încă de pe acum, dar acest verset se referă la viaţă în toată plinătatea ei, inclusiv la trupul glorificat al învierii.

6:23 Apostolul face acum un rezumat al temei discutate, prezentând o serie de contraste puternice:

Doi stăpâni: păcatul şi Dumnezeu. Două metode: plata şi darul fără plată. Două urmări: moartea şi viaţa veşnică. Observaţi că viaţa veşnică este într-o Persoană şi că Persoana aceea este Cristos Isus, Domnul nostru. Toţi cei care sunt în Cristos au viaţă veşnică. Atât şi nimic mai mult!