Puterea de a trăi o viață sfântă

Puterea de a trăi o viață sfântă

Romani 8:1-28

1. Acum, dar, nu este nici o condamnare pentru cei ce sunt în Cristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.
2. Într-adevăr, legea Duhului de viaţă în Cristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii.
3. Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a condamnat păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului,
4. pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.
5. Într-adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti umblă după lucrurile firii pământeşti; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului umblă după lucrurile Duhului.
6. Şi umblarea după lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace.
7. Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună.
8. Deci cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu.
9. Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte într-adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Cristos, nu este al Lui.
10. Şi dacă Cristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii.
11. Şi dacă Duhul Celui ce L-a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce L-a înviat pe Cristos Isus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi.
Creştinul trăieşte în aşteptarea mântuirii
12. Aşadar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei.
13. Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.
14. Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu.
15. Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere care ne face să strigăm: „Aba!, adică: Tată!”
16. Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copiii lui Dumnezeu.
17. Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitorii lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Cristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.
18. Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie comparate cu slava viitoare, care va fi descoperită faţă de noi.
19. De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu.
20. Căci firea a fost supusă deşertă ciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o cu nădejdea însă,
21. că şi ea va fi eliberată din robia degradării, ca să aibă parte de libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu.
22. Dar ştim că, până în ziua de azi, toată creația suspină şi suferă durerile naşterii.
23. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru.
24. Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi. Dar o nădejde care se vede nu mai este nădejde: pentru că ce se vede se mai poate nădăjdui?
25. Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare.
26. Tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar Însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite.
27. Şi Cel care cercetează inimile ştie care este năzuinţa Duhului; pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu.

Comentariu de text

Duhul Sfânt – Puterea prin care se poate trăi o viaţă sfântă.

Se continuă aici tratarea temei unei vieţi sfinte. În capitolul 6, Pavel răspunsese la întrebarea: „Ne permite oare sau ne încurajează învăţătura Evangheliei (că mântuirea este numai prin credinţă) să trăim în păcat? În capitolul 7 el s-a confruntat cu întrebarea: „Le spune creştinilor Evanghelia să ţină legea, pentru a trăi o viaţă sfântă?“ Acum se pune o altă întrebare: Cum este învrednicit un creştin să trăiască o viaţă sfântă?

Observăm de la început că pronumele personale atât de proeminente în capitolul 7 au cam dispărut şi că Duhul Sfânt devine Persoana dominantă. Este important de subliniat acest lucru, deoarece constituie cheia înţelegerii pasajului. Biruinţa nu stă în noi înşine, ci în Duhul Sfânt, care locuieşte în noi înşine.

A. J. Gordon enumeră şapte ajutoare ale Duhului:

• libertatea de slujire (v. 2);
• puterea pentru slujire (v. 11);
• victoria asupra păcatului (v. 13);
• călăuzirea în slujire (v. 14);
• mărturia că suntem fiii Săi (v. 16);
• ajutorul care ni se dă în timpul slujirii (v. 26);
• ajutorul pe care îl primim în rugăciune (v. 26).

8:1 Din valea disperării şi înfrângerii, apostolul urcă acum culmile cu un strigăt triumfător: Prin urmare, nu mai este acum nici o condamnare pentru cei ce sunt în Cristos Isus! – afirmaţie ce poate fi înţeleasă în două moduri.

Mai întâi, nu mai este nici o condamnare divină, cât priveşte păcatul nostru, pentru că suntem în Cristos. Era însă condamnare câtă vreme eram în căpetenia noastră federală, Adam. Dar acum suntem în Cristos şi, prin urmare, suntem liberi de condamnare, în aceeaşi măsură în care este şi El. De aceea putem arunca provocarea:

 Dar afirmaţia mai poate însemna şi faptul că nu mai există nevoia de acel fel de autocondamnare pe care a descris-o Pavel în capitolul 7. Noi putem trece prin experienţa din capitolul 7, fiind neputincioşi de a împlini cerinţele legii prin propriile noastre eforturi, dar nu e nevoie să rămânem la această experienţă. Versetul 2 ne explică de ce nu mai este condamnare.

8:2 Legea de viaţă a Duhului în Cristos Isus ne-a eliberat de legea păcatului şi a morţii. Acestea sunt două legi sau principii diametral opuse. Principiul caracteristic al Duhului Sfânt este de a-i învrednici pe credincioşi să trăiască o viaţă sfântă. Principiul caracteristic al păcatului ce sălăşluieşte în lăuntrul omului este de a-l târî la moarte. Este aidoma legii gravitaţieii. Când arunci în aer o minge, ea revine îndată la sol, deoarece este mai grea decât aerul pe care îl dislocă. Şi o pasăre vie este mai grea decât aerul pe care îl dislocă, dar dacă o arunci în aer, ea zboară imediat, fără să cadă la pământ. Legea vieţii din pasăre învinge legea gravitaţiei. Tot aşa Duhul Sfânt ne asigură viaţa de după înviere a Domnului Isus, făcându-l pe credincios liber de legea păcatului şi a morţii.

8:3 Legea nu ar putea niciodată să-i învrednicească pe oameni să împlinească cerinţele sale sacre, dar harul a reuşit acolo unde legea a dat greş. Să vedem cum:

Legea nu putea produce o viaţă sfântă, pentru că era slabă prin fire. Necazul nu era în lege, ci în natura umană decăzută. Legea le-a vorbit unor oameni care deja erau păcătoşi şi care nu aveau puterea să asculte. Dar a intervenit Dumnezeu, trimiţându-L pe propriul Său Fiu, în asemănarea firii păcătoase.

Observaţi cu toată atenţia că Domnul Isus nu a venit în însăşi firea păcătoasă, ci în asemănarea firii păcătoase.

• El nu a păcătuit (1 Pet. 2:22),
• El nu a cunoscut nici un păcat (2 Cor. 5:21)
• şi în El nu s-a găsit nici un păcat (1 Ioan 3:5).

Dar venind în lume şi luând chip uman, El S-a asemănat cu omenirea păcătoasă. Ca jertfă pentru păcat, Cristos a condamnat păcatul în fire. El a murit nu numai pentru păcatele pe care le săvârşim noi (1 Pe. 3:18), ci şi pentru propria noastră natură păcătoasă. Cu alte cuvinte, El a murit în egală măsură pentru ceea ce suntem, cât şi pentru ceea ce am săvârşit. Procedând astfel, El a condamnat păcatul în fire. Nicăieri nu se spune că natura noastră păcătoasă ar fi fost iertată, ci ea este condamnată. Păcatele pe care le-am săvârşit – acestea sunt iertate!

8:4 Acum a fost împlinită cerinţa dreaptă a legii, în noi, cei care nu mai umblăm după fire, ci după Duhul. Pe măsură ce Îi predăm Duhului Sfânt controlul asupra vieţii noastre, El ne învredniceşte să-L iubim pe Dumnezeu şi să ne iubim aproapele – căci asta cere, în esenţă, legea.

În aceste patru versete de la începutul capitolului apostolul a legat mănunchiul argumentului din 5:12 până la 7:25. În 5:12-21 el s-a referit la cele două căpetenii federale: Adam şi Cristos. Acum, la 8:1 el arată că condamnarea pe care am moştenit-o prin identificarea cu Adam este înlăturată de identificarea noastră cu Cristos. În capitolele 6 şi 7 el a discutat groaznica problemă a păcatului în natură. Acum el anunţă triumfător că legea de viaţă a Duhului în Cristos Isus ne-a eliberat de legea păcatului şi a morţii. În capitolul 7 întreaga temă a legii a fost readusă pe tapet. Acum aflăm că cerinţele legii sunt întrunite prin trăirea unei vieţi aflate sub stăpânirea Duhului.

8:5 Cei care trăiesc potrivit cu firea păcătoasă – adică cei care sunt neconvertiţi – sunt preocupaţi cu lucrurile firii. Ei ascultă de impulsurile firii. Ei trăiesc doar pentru a-şi satisface dorinţele firii lor corupte. Ei îşi satisfac trupul, care peste câţiva ani, care vor trece foarte repede, se va întoarce în ţărână.

Dar cei care trăiesc după îndemnurile Duhului – adică credincioşii adevăraţi – se ridică deasupra cărnii şi sângelui, trăind pentru cele veşnice. Ei sunt ocupaţi cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu rugăciunea, cu închinarea şi cu slujirea creştină.

8:6 A avea o minte carnală („Cei care sunt în firea pământească“) – adică a avea înclinaţia mentală a naturii păcătoase – este moarte. Este moarte, atât cu privire la prezenta delectare, cât şi cu privire la destinul final. Şi are potenţialul morţii în ea, ca o doză excesivă de otravă. Dar a avea o minte spirituală înseamnă pace şi viaţă. Duhul lui Dumnezeu este chezăşia unei vieţi adevărate, de pace cu Dumnezeu, a unei vieţi senine.

8:7 Cadrul mental al firii este moartea, întrucât ea este duşmănie împotriva lui Dumnezeu. Păcătosul este un răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, aflându-se în stare de ostilitate activă împotriva Sa. Dacă mai era nevoie de vreo dovadă, lucrul acesta reiese cel mai clar din răstignirea Domnului Isus Cristos. Mintea firii vechi nu se supune legii lui Dumnezeu. Ea doreşte să-şi facă voia proprie, nu voia lui Dumnezeu. Ea doreşte să fie stăpânul ei propriu, nu să se supună domniei Sale. Prin însăşi natura ei, firea veche nu se poate supune legii lui Dumnezeu. Nu lipseşte doar înclinaţia, ci şi puterea. Firea este moartă faţă de Dumnezeu.

8:8 Prin urmare, nu este de mirare că cei care sunt în fire nu pot să-I fie plăcuţi lui Dumnezeu. Gândiţi-vă numai! O persoană nemântuită nu poate face absolut nici un lucru care să-I fie plăcut lui Dumnezeu – nici o faptă bună, nici un ritual, nici o jertfă pe care s-o aducă, absolut nimic. Mai întâi, acea persoană trebuie să ocupe locul păcătosului şi să-L primească pe Cristos, printr-un act hotărât de cre- dinţă. Numai atunci va putea câştiga aprobarea şi bunăvoinţa lui Dumnezeu.

8:9 Când se naşte cineva din nou, el nu mai este în fire, ci în Duhul. El trăieşte într-o altă sferă. După cum peştele trăieşte în apă, iar omul în aer, tot aşa credinciosul trăieşte în Duhul. Nu numai că el trăieşte în Duhul, ci şi Duhul trăieşte în el. De fapt, dacă nu locuieşte în el Duhul lui Cristos, el nu Îi aparţine lui Cristos. Deşi nu se ştie dacă cuvintele Duhul lui Cristos din acest verset sunt totuna cu Duhul Sfânt, se poate deduce că cei doi termeni sunt identici, întrucât corespund contextului.

8:10 Prin lucrarea Duhului Sfânt, Cristos este realmente în credincios. Ce lucru uimitor este să ne dăm seama că Domnul vieţii şi al gloriei locuieşte în trupurile noastre, în special când ne amintim că aceste trupuri sunt supuse morţii din pricina păcatului. Cineva ar putea susţine că ele nu sunt încă moarte, cum pare să indice versetul. Nu, dar forţele morţii lucrează deja în aceste trupuri, şi ele vor muri negreşit, dacă nu vine Domnul între timp.

În contrast cu trupul, duhul este viaţă din pricina neprihănirii (dreptăţii). Deşi era cândva mort faţă de Dumnezeu, el a fost făcut viu prin lucrarea dreaptă a Domnului Isus Cristos prin moartea şi învierea Sa şi din pricina faptului că neprihănirea lui Dumnezeu ne-a fost trecută în contul nostru, sub formă de credit.

8:11 Dar atenţionarea potrivit căreia trupul continuă să fie supus morţii nu ar trebui să ne provoace o stare de nelinişte sau de disperare. Faptul că Duhul Sfânt locuieşte în lăuntrul trupului nostru constituie o chezăşie a faptului că, aşa după cum El L-a înviat pe Cristos din morţi, tot aşa El va da viaţă trupurilor noastre muritoare. Acesta va fi actul final al răscumpărării noastre – când trupurile noastre vor fi glorificate asemenea trupului de slavă al Mântuitorului.

8:12 Văzând dar contrastul puternic dintre fire şi Duhul, ce concluzie vom trage? Că nu datorăm nimic firii vechi, ca să mai trăim după cea ce ne dictează ea. Natura veche, rea şi coruptă nu a fost decât o pacoste pentru noi. Ea nu ne-a adus nici un bine. Dacă Cristos nu ne-ar fi mântuit, firea ne-ar fi târât în jos, până în locurile cele mai abisale, mai întunecate şi mai încinse ale iadului. Aşadar, cum am mai putea să ne simţim obligaţi faţă de un asemenea duşman?

8:13 Cei care trăiesc după îndemnurile firii vechi vor muri, negreşit, nu numai fizic, dar şi veşnic. A trăi după îndemnurile firii vechi înseamnă a fi nemântuit. Lucrul acesta reiese clar din 8:4 şi 5. Dar de ce adresează Pavel aceste cuvinte unora care erau deja creştini? Lasă el oare să se înţeleagă că unii din ei ar putea să se piardă, până la urmă? Nu, dar apostolul adesea include în scrisorile sale cuvinte de atenţionare şi de avertizare, menite să-i facă pe cititori să se cerceteze pe ei înşişi – asta pornind de la convingerea că în fiecare adunare s-ar putea să existe unii care nu s-au născut niciodată cu adevărat din nou.

Restul versetului descrie trăsăturile care îi caracterizează pe credincioşii autentici. Prin puterea care le-o dă Duhul Sfânt, ei dau la moarte faptele trupului. Ei se bucură de viaţă veşnică, în momentul de faţă, urmând să intre în deplinătatea acelei vieţi când vor pleca de pe acest pământ.

8:14 Un alt mod de a-i descrie pe credincioşi este de a spune că ei sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu. Pavel nu se referă aici la cazuri spectaculoase de călăuzire în viaţa unor creştini eminenţi. Mai degrabă, el se referă la o stare de fapt ce-i caracterizează pe toţi fiii adevăraţi ai lui Dumnezeu – adică faptul că sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu. Nu se pune problema gradului în care s-au predat Duhului Sfânt, ci relaţiei care are loc în momentul convertirii.

Calitatea de fiu presupune primirea în sânul familiei lui Dumnezeu, împreună cu toate privilegiile şi responsabilităţile ce decurg din această primire, conform nivelului de fii adulţi. Un credincios convertit de curând nu trebuie să aştepte o anumită perioadă de timp până când va beneficia de zestrea sa spirituală, ci are acces la aceasta din clipa în care a fost mântuit. Această zestre spirituală li se aplică tuturor credincioşilor, de ambele sexe şi de toate vârstele.

8:15 Cei care trăiesc sub lege sunt ca nişte copii minori, cărora li se spune ce să facă, asemenea slugilor, şi care trăiesc cu teama de a fi pedepsiţi. Dar când se naşte cineva din nou, de la bun început s-a născut liber de orice servitute. El nu este introdus în familia lui Dumnezeu ca sclav, ci primeşte duhul înfierii, adică este plasat în familia lui Dumnezeu cu statutul de fiu matur. În virtutea unui adevărat instinct spiritual, el îşi ridică privirea spre Dumnezeu, spunându-I „Ava, Tată“.

Ava este un termen aramaic, care s-a modificat în cursul traducerii. Este formula intimă de adresare a copilului către tatăl său, similară corespondentului modern de „tăticule“. Deşi poate avem reţineri când suntem îndemnaţi să ne adresăm lui Dumnezeu cu cuvinte atât de intime, nu greşim cu nimic, dacă le folosim, deoarece El este infinit de intim şi de apropiat faţă de noi.

Sintagma Duhul înfierii ar putea fi o referire la Duhul Sfânt în ipostaza Celui care îl conştientizează pe credincios de demnitatea extraordinară de care se bucură, ca fiu. Sau ar putea constitui realizarea sau atitudinea de adopţie, în contrast cu duhul robiei.

Înfierea apare în trei ipostaze diferite în cartea Romani. Aici se referă la conştiinţa calităţii de fiu, pe care Duhul Sfânt o produce în viaţa credinciosului. La 8:23 înfierea priveşte în viitor spre acea clipă când trupul credinciosului va fi răscumpărat sau glorificat. La 9:4 înfierea priveşte în urmă la data când Dumnezeu l-a desemnat pe Israel să-I fie fiu (Ex. 4:22).

La Galateni 4:5 şi Efeseni 1:5, termenul are sensul de „plasare în calitatea de fiu“ – adică actul de plasament al tuturor credincioşilor în poziţia de fii adulţi şi maturi, împreună cu toate privilegiile şi responsabilităţile ce le incumbă calitatea de fiu.

Fiecare credincios este un copil al lui Dumnezeu, care se naşte într-o familie al cărei Tată este Dumnezeu. Dar fiecare credincios mai este şi fiu – adică beneficiază de un raport special, ce incumbă privilegiile unuia care a ajuns la maturitatea deplină de bărbat.

În Noul Testament înfierea (sau adopţia) nu are niciodată sensul contemporan de plasare a unui copil în familia altui cuplu decât al părinţilor săi biologici.

8:16 Credinciosul nou-născut posedă instinctul de fiu al lui Dumnezeu. Duhul Sfânt îi spune că este fiul lui Dumnezeu. Duhul Însuşi depune mărturie împreună cu duhul credinciosului că acesta este membru al familiei lui Dumnezeu. În principal Duhul Sfânt realizează acest lucru prin Cuvântul lui Dumnezeu. Pe măsură ce creştinul citeşte Biblia, Duhul îi confirmă adevărul că, întrucât şi-a pus încrederea în Mântuitorul, el este acum un copil al lui Dumnezeu.

8:17 Calitatea de membru în familia lui Dumnezeu îi conferă unui credincios privilegii nebănuit de mari. Toţi copiii lui Dumnezeu sunt moştenitori ai lui Dumnezeu. Desigur, un moştenitor va moşteni, în final, averea tatălui său. Exact acesta este sensul avut în vedere aici. Tot ce are Tatăl este şi al nostru. Noi nu am intrat încă în stăpânirea întregii moşteniri şi nu ne bucurăm încă deplin de ea, dar nimic nu ne va despărţi de această moştenire în viitor. Şi suntem co-moştenitori cu Cristos. Când va reveni El, să-Şi ia sceptrul guvernării universale, noi vom împărţi împreună cu El titlul de proprietate asupra întregii bogăţii a Tatălui.

Când Pavel adaugă cuvintele: dacă vom şi suferi împreună cu El, pentru ca să fim şi glorificaţi împreună, el nu face din suferinţa de erou o condiţie a mântuirii, după cum nu descrie un grup intim de credincioşi de elită, care au fost biruitori, ieşind învingători din mari suferinţe. Mai degrabă, el îi vede pe toţi credincioşii suferind alături de Cristos şi fiind cu toţii glorificaţi împreună cu Cristos.

Prepoziţia dacă de aici are sensul lui „întrucât“. Desigur, unii credincioşi suferă mai mult decât alţii, pentru cauza lui Cristos, ceea ce le va aduce un grad sporit de răsplată şi glorie. Dar toţi cei care Îl recunosc pe Isus ca Domn şi Mântuitor sunt văzuţi aici ca fiind confruntaţi cu ostilitatea lumii, împreună cu toată ruşinea şi ocara de care vor avea parte datorită faptului că sunt credincioşi.

8:18 Cea mai mare ruşine pe care am putea-o îndura pentru Cristos aici pe pământ se va dovedi un fleac, când El ne va scoate în faţă şi ne va recunoaşte în faţa oştirilor cerului. Chiar durerile incredibil de mari prin care au trecut martirii vor părea înţepături de ac, când Mântuitorul le va aşeza pe frunte cununa vieţii.

În alte epistole ale sale Pavel numeşte suferinţele noastre actuale drept întristări de o clipă, descriind însă slava de care vom avea parte ca fiind o entitate veşnică şi nespus de mare (2 Cor. 4:17). Ori de câte ori descrie el slava viitoare, cuvintele par să se încovoaie, sub povara încărcăturii lor semantice.

Dacă am putea aprecia la justa ei valoare slava de care vom avea parte, atunci am privi suferinţele vremelnice de care avem acum parte, în drum spre acea slavă viitoare, ca pe un fleac!

8:19 Aici, recurgând la o îndrăzneaţă figură de stil, Pavel personifică întreaga creaţie ca aşteptând cu înfrigurare vremea când noi vom fi descoperiţi în faţa unei lumi înmărmurite ca fiii lui Dumnezeu. Asta se va întâmpla atunci când Domnul Isus va reveni pentru a domni, iar noi vom domni împreună cu El.

Noi deja suntem fiii lui Dumnezeu, dar lumea nici nu ne recunoaşte, nici nu ne apreciază ca atare. Şi totuşi, lumea aşteaptă o zi mai bună. Dar acea zi nu poate veni înainte ca Regele să revină, pentru a domni împreună cu toţi sfinţii Lui. „Întreaga creaţie aşteaptă în vârful picioarelor, să vadă priveliştea minunată a fiilor lui Dumnezeu, luându-şi în primire moştenirea“ (JBP).

8:20 Când Adam a păcătuit, fărădelegea lui nu a afectat doar omenirea, ci şi întreaga creaţie, atât cea însufleţită, cât şi cea neînsufleţită. Pământul este blestemat. Multe animale sălbatice mor de moarte cumplită. Maladiile afectează păsările şi animalele, precum şi peştii şi şerpii. Rezultatele păcatului omului s-au repercutat ca nişte unde de şoc la toate nivelele creaţiei.

Astfel, explică Pavel, creaţia a fost supusă zădărniciei, frustrării şi dezordinii, nu prin propria sa opţiune, ci prin decretul lui Dumnezeu, datorită neascultării primei căpetenii federale a omului.

Cuvintele în nădejde ce apar la sfârşitul versetului 20 ar putea fi puse în legătură cu următorul verset: „în nădejdea că însăşi creaţia va fi eliberată“ (NASB).

8:21 Creaţia priveşte în urmă, la condiţiile existente în Grădina Eden. Apoi trece în revis- tă dezastrul provocat de pătrunderea păcatului în lume. Dintotdeauna a existat nădejdea reve- nirii la acea stare idilică, în care creaţia însăşi va fi izbăvită de robia stricăciunii, pentru a se bucura de libertatea acelei ere de aur, când noi, copiii lui Dumnezeu, vom fi descoperiţi în slavă.

8:22 Trăim într-o lume plină de suferinţe, de suspine şi de lacrimi. Întreaga creaţie geme şi suferă dureri asemănătoare durerilor facerii. Natura cântă în acorduri minore. Pământul este devastat de cataclisme. Moartea şi-a pus amprenta peste orice fiinţă.

8:23 Nici credincioşii nu sunt scutiţi de toate acestea. Deşi ei au roadele dintâi ale Duhului, care le garantează că în cele din urmă vor fi izbăviţi, totuşi şi ei suspină după ziua aceea de glorie. Duhul Sfânt Însuşi este arvuna sau roadele dintâi. După cum primul mănunchi de spice mănoase constituie o făgăduinţă că va urma întreaga recoltă, tot aşa şi Duhul Sfânt este făgăduinţa sau garanţia faptului că vom avea parte de toată moştenirea.

Concret, El este chezăşia adopţiunii ce va veni, a răscumpărării trupului (Ef. 1:4). Într-o privinţă, noi am fost deja adoptaţi (înfiaţi), ceea ce înseamnă că am fost plasaţi în familia lui Dumnezeu, ca fii ai Săi. Dar într-un sens mai deplin, adopţia noastră va fi desăvârşită atunci când vom primi trupurile noastre slăvite – ceea ce se numeşte în Scriptură răscumpărarea trupului nostru. Duhul şi sufletul nostru au fost răscumpărate deja, iar trupurile noastre vor fi răscumpărate cu ocazia Răpirii (1 Tes. 4:13-18).

8:24 Noi am fost salvaţi în această atitudine de nădejde. Noi nu am primit toate beneficiile mântuirii noastre, în clipa în care am fost convertiţi. De la început am privit cu bucurie spre clipa în care vom primi izbăvirea totală şi definitivă de păcat, suferinţă, boli şi moarte. Dacă am fi primit deja aceste binecuvântări, n-am mai nădăjdui că vom primi aceste lucruri. Căci nădejdea se referă neapărat la un lucru pe care-l vom primi în viitor.

8:25 Nădejdea noastră că vom fi izbăviţi de prezenţa păcatului cu toate efectele sale nocive se întemeiază pe făgăduinţa lui Dumnezeu şi, prin urmare, este tot atât de sigură ca şi cum deja am fi primit-o. Aşadar, o aşteptăm cu înfrigurare şi perseverenţă.

8:26 După cum noi suntem susţinuţi de această slăvită nădejde, tot aşa şi Duhul ne susţine în slăbiciunile noastre. Adesea suntem perplecşi în rugăciunile noastre, căci nu ştim cum să ne rugăm. Ne rugăm egoist, îngust şi în necunoştinţă de cauză. Dar din nou Duhul vine şi ne ajută în slăbiciunile noastre, mijlocind pentru noi cu suspine care nu-şi găsesc exprimarea. În versetul acesta Duhul este Cel care suspină, nu noi, deşi şi noi suspinăm.

Există aici o taină. Noi scrutăm zarea, încercând să vedem nevăzutul, domeniul spiritual în care o mare Persoană şi forţe mari sunt angajate în acţiuni efectuate în folosul nostru. Şi deşi nu putem înţelege, avem parte de o mângâiere şi încurajare nesfârşite ştiind că un suspin poate constitui uneori cea mai spirituală rugăciune.

8:27 Dacă Dumnezeu cercetează inimile oamenilor, El poate să şi interpreteze mintea Duhului, cu toate că acea minte îşi găseşte expresia doar în suspine. Important este faptul că rugăciunile Duhului Sfânt în contul nostru sunt făcute întotdeauna după voia lui Dumnezeu. Şi fiindcă ele sunt întotdeauna după voia lui Dumnezeu, ele sunt întotdeauna spre binele nostru. Asta e în măsură să explice o mulţime de lucruri, aşa cum vom vedea în următoarele versete.