Cuvântarea de rămas bun din Milet

Cuvantarea de ramas bun din Milet

Faptele Apostolilor 20: 17-38

17. Însă din Milet, Pavel a trimis la Efes şi a chemat pe prezbiterii bisericii.
18. Când au venit la el, le-a zis: „Ştiţi cum m-am purtat cu voi în toată vremea, din ziua dintâi în care am pus piciorul pe pământul Asiei.
19. Am slujit Domnului cu toată smerenia, cu multe lacrimi şi în mijlocul încercărilor pe care mi le ridicau uneltirile iudeilor.
20. Ştiţi că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos şi nu m-am temut să vă propovăduiesc şi să vă învăţ în public şi în case,
21. vestind atât iudeilor cât şi grecilor pocăinţa faţă de Dumnezeu şi cre dinţa în Domnul nostru, Isus Cristos.
22. Şi acum, iată că, împins de Duhul, mă duc la Ierusalim, fără să ştiu ce mi se va întâmpla acolo.
23. Numai Duhul Sfânt mă înştiinţează din cetate în cetate că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri.
24. Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu.
25. Şi acum, ştiu că nu-mi veţi mai vedea faţa, voi toţi aceia în mijlocul cărora am umblat propovăduind Împărăţia lui Dumnezeu.
26. De aceea, vă mărturisesc astăzi că sunt curat de sângele tuturor.
27. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu.
28. Luaţi seama, dar, la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriți Biserica Domnului, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său.
29. Ştiu bine că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma;
30. şi se vor ridica din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor.
31. De aceea, vegheaţi şi aduceţi-vă aminte că, timp de trei ani, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi.
32. Şi acum, fraţilor, vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu şi a Cuvântului harului Său care vă poate zidi sufleteşte şi vă poate da moştenirea împreună cu toţi cei sfinţiţi.
33. N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva.
34. Singuri ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru nevoile mele şi ale celor care erau cu mine.
35. În toate privinţele v-am dat o pildă şi vam arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, că El Însuşi a zis: „Este mai ferice să dai decât să primeşti.”
36. După ce a vorbit astfel, a îngenuncheat şi s-a rugat împreună cu ei toţi.
37. Şi au izbucnit cu toţii în lacrimi, au căzut pe grumazul lui Pavel şi l-au sărutat.
38. Căci erau întristaţi mai ales de vorba pe care le-o spusese el, că nu-i vor mai vedea faţa. Şi l-au condus până la corabie.

Comentariu de text

20:17 Coborând pe uscat la Milet, Pavel a trimis vorbă bătrânilor din Efes, rugându-i să vină pentru a sta de vorbă cu el. Fără îndoială că a trecut un timp destul de mare până când a ajuns mesajul lui Pavel la presbiterii bisericii, după care drumul acestora spre sud iarăşi va fi durat destul de multă vreme. Dar efortul lor a fost răsplătit din plin de mesajul minunat pe care l-au auzit de pe buzele marelui apostol.

În el găsim un portret de mare preţ al slujitorului ideal al Domnului Isus Cristos. Desluşim astfel trăsăturile unui om devotat cu trup şi suflet Mântuitorului, pătruns de un veritabil fanatism. Îl vedem pe acest slujitor ideal muncind cu râvnă, la timp şi nelatimp. Neobosit, neînfricat, neînvins; marcat de o autentică smerenie; gata de orice jertfă, oricât de mare.

Misiunea lui este urmarea unei profunde lucrări săvârşite în sufletul său. El este pătruns de o îndrăzneală sfântă, de un spirit neînfricat. Lui nu-i pasă dacă trăieşte sau moare. Ceea ce contează este să se facă voia lui Dumnezeu, iar oamenii să audă Evanghelia. În tot ce face, acest slujitor ideal al Mântuitorului este total lipsit de egoism, gata oricând mai degrabă să dea, decât să primească. El nu se lasă doborât de greutăţile ce se ivesc pe parcurs. Şi, în fine, slujitorul ideal practică ceea ce predică.

20:18, 19 Apostolul le-a amintit bătrânilor din Efes de modul în care a trăit apostolul cât s-a aflat în mijlocul lor. Din prima zi când a păşit în Asia şi tot timpul cât s-a aflat acolo, L-a slujit pe Domnul cu smerenie adevărată şi cu lepădare de sine.

În legătură cu misiunea lui, sistemul emotiv al lui Pavel a fost supus tot timpul la un mare stres. A vărsat multe lacrimi de durere şi a avut parte de multe încercări. Mai tot timpul a suferit prigoane, ca urmare a urzelilor iudeilor. Dar, în pofida tuturor acestor împrejurări ostile, misiunea lui a fost caracterizată de îndrăzneală, apostolul continuându-şi neobosit şi neînfricat lucrarea încununată de succes.

20:20, 21 Pavel nu le-a ascuns efesenilor nici un lucru care le-ar fi putut fi de folos spiritual. Mai degrabă, i-a învăţat în mod public şi din casă în casă, constrâns de dragostea lui Cristos. Metoda de lucru a lui Pavel nu a constat din programarea la intervale regulate a unor şedinţe de lucru, ci profitarea de orice prilej care s-a ivit de a-i îmbărbăta şi a-i ridica pe treptele maturităţii pe credincioşi.

Fără să facă vreo discriminare bazată pe naţionalitate sau religie, el a predicat necesitatea pocăinţei faţă de Dumnezeu şi a credinţei în Domnul nostru Isus Cristos – două elemente esenţiale din mesajul şi conţinutul Evangheliei.

Pocăinţa şi credinţa nu lipsesc din nici un caz de convertire veritabilă, ele fiind cele două feţe ale monedei Evangheliei. Căci dacă nu se pocăieşte cineva cu adevărat, nu va putea avea credinţă mântuitoare. Pe de altă parte, pocăinţa nu ar fi de nici un folos, dacă nu ar fi urmată de credinţa în Fiul lui Dumnezeu. Pocăinţa înseamnă a face stânga-împrejur. Este actul prin care păcătosul face o cotitură radicală, de o sută optzeci de grade, în viaţa sa, recunoscând că este pierdut şi plecându-se în faţa verdictului pronunţat de Dumnezeu asupra vinovăţiei sale. Credinţa înseamnă a te preda cu toată fiinţa ta lui Isus Cristos ca Domn şi Mântuitor al tău.

În multe texte din Noul Testament credinţa pare să fie singura condiţie necesară mântuirii. Dar credinţa presupune pocăinţă. Cum ar putea să-L accepte cineva pe Isus Cristos ca Mântuitor, dacă nu devine mai întâi conştient de faptul că are nevoie de un Mântuitor? Această concluzie, care i se întipăreşte în cuget, sub impulsul lucrării de convingere a Duhului Sfânt, se numeşte pocăinţă.

20:22, 23 După ce a făcut o trecere în revistă a modului său de vieţuire printre efeseni, apostolul îşi îndreaptă acum privirile spre suferinţele care se prefigurează la orizont. Pavel se simte constrâns în duhul său să meargă la Ierusalim. Este un sentiment lăuntric de constrângere, de care nu poate scăpa.

Deşi nu ştia exact ce întorsătură vor lua evenimentele la Ierusalim, de un lucru era convins că lanţurile şi necazurile nu vor lipsi din viaţa lui. Duhul Sfânt îl conştientizase de acest lucru în fiecare cetate, probabil prin intermediul lucrării profeţilor sau poate că prin modul misterios şi lăuntric de comunicare a cunoştinţelor divine.

20:24 În lumina acestor perspective, apostolul nu mai consideră viaţa lui ca ceva la care trebuie să ţină cu orice preţ. Mai degrabă, el este animat de dorinţa de nestrămutat de a asculta de Dumnezeu şi a-I fi pe plac.

Procedând astfel, el va fi chemat, în cele din urmă, să-şi dea viaţa – chemare pe care apostolul este pe deplin pregătit s-o onoreze, având în vedere faptul că nici o jertfă pe care ar putea-o aduce nu ar putea fi prea mare pentru Cel care a murit pentru el. Tot ce conta acum era să sfârşească alergarea şi să-şi încheie cu bine misiunea pe care a primit-o de la Domnul Isus, de a vesti Evanghelia harului lui Dumnezeu.

Nici un titlu nu ar putea exprima mai adecvat vestea bună pe care o propovăduia Pavel: Evanghelia harului lui Dumnezeu – mesajul electrizant, potrivit căruia, prin jertfa Domnului Isus de la Calvar, Dumnezeu este gata să-Şi reverse harul Său, bunăvoinţa Sa peste păcătoşii vinovaţi, care nu meritau acest har, ci erau vrednici doar de iad.

Acest mesaj al Evangheliei harului lui Dumnezeu ne spune cum dragostea Fiului lui Dumnezeu S-a pogorât din gloriile cerului cerurilor, pentru a suferi, a-Şi vărsa Sângele şi a muri pe crucea Golgotei, pentru ca cei care cred în El să poată primi iertarea păcatelor şi viaţa veşnică.

20:25-27 Pavel era sigur că nu-i va mai vedea pe preaiubiţii lui fraţi Efeseni pe acest pământ, dar se despărţea de ei cu conştiinţa curată, ştiind că nu le-a ascuns nimic, ci le-a făcut cunoscut tot planul lui Dumnezeu, instruindu-i nu numai în elementele de bază ale Evangheliei, ci şi în toate adevărurile de importanţă vitală pentru trăirea unei vieţi evlavioase înaintea lui Dumnezeu.

20:28 Şi, din moment ce nu avea să-i mai vadă pe pământ, Pavel le încredinţează presbiterilor din Efes un mesaj solemn, ca aceştia să ia seama mai întâi la propria lor stare spirituală, întrucât dacă ei înşişi nu trăiesc în părtăşie cu Domnul, nu pot pretinde să fie îndrumători spirituali în biserică.

Funcţia lor de bătrâni ai bisericii (sau presbiteri) constă din a lua seama… la toată turma în care Duhul Sfânt i-a pus să fie supraveghetori. Cum am arătat anterior, supraveghetorii în Noul Testament sunt numiţi şi episcopi, bătrâni sau presbiteri. Pe aceştia îi face supraveghetori Duhul Sfânt, ei trebuind să fie recunoscuţi ca atare de credincioşii în mijlocul cărora lucrează cu toată râvna.

Printre alte lucruri, lor le revine şi sarcina de a păstori biserica lui Dumnezeu. Importanţa acestei sarcini solemne reiese din cuvintele care urmează: pe care a câştigat-o cu Însuşi sângele Său. Această ultimă propoziţie a provocat intense dezbateri şi dezacorduri în rândurile cercetătorilor Bibliei, bazate pe dificultatea felului cum este redat textul.

Astfel, se afirmă despre Dumnezeu (subiectul propoziţiei, n.tr.) că Şi-a vărsat sângele. Or, se ştie că Dumnezeu este Spirit (Duh). De asemenea, se ştie că Domnul Isus a fost Cel care Şi-a vărsat sângele şi deşi Isus este Dumnezeu, nicăieri nu se afirmă în Biblie că Dumnezeu ar fi sângerat sau ar fi murit. Majoritatea manuscriselor redau textul în cauză astfel: „biserica Domnului şi Dumnezeului, pe care El a cumpărat-o cu propriul Său sânge“, desemnând, după câte se pare, Persoana Dumnezeirii (Domnul Isus) care realmente Şi-a vărsat sângele.

Poate că J. N. Darby se apropie cel mai mult de sensul corect al pasajului în cauză prin modul în care îl redă în traducerea de către el a Noului Testament: „Adunarea lui Dumnezeu, pe care El a cumpărat-o cu sângele Celui al Său“. Aici Dumnezeu este înfăţişat ca Cel care a cumpărat biserica, dar cu sângele propriului Său Fiu, binecuvântatul Domn Isus.

20:29, 30 Pavel era pe deplin conştient de faptul că după plecarea sa, biserica avea să fie atacată din afară şi dinăuntru. Învăţătorii falşi, lupi în piei de oi, se vor năpusti asupra turmei, muşcând-o fără milă. Din sânul comunităţii de creştini se vor ridica oameni ahtiaţi după posturi de conducere, care vor rosti denaturări ale adevărului, încercând să-i atragă pe ucenici după ei.

20:31 În vederea acestor pericole iminente, bătrânii trebuie să fie cu ochii în patru, amintindu-şi mereu că timp de trei ani apostolul i-a avertizat zi şi noapte, cu lacrimi.

20:32 Aici se reliefează marea ingeniozitate şi meritul deosebit al lui Pavel de a fi ştiut să-i încredinţeze pe presbiterii efeseni lui Dumnezeu şi cuvântului harului Său. Observaţi că nu i-a încredinţat în mâna altor conducători religioşi sau în mâna unor presupuşi succesori ai apostolilor, ci i-a încredinţat lui Dumnezeu şi Bibliei. Este o mărturie elocventă a suficienţei Scripturii, cuvântului inspirat al lui Dumnezeu. Scripturile sunt acelea care pot să-i zidească pe credincioşi şi să le dea o moştenire printre toţi cei sfinţiţi.

20:33-35 În încheierea mesajului său, Apostolul Pavel le oferă din nou presbiterilor pilda vieţii şi misiunii sale. El putea spune cu toată sinceritatea că nu a lăcomit la argintul sau aurul sau hainele nimănui. Nu speranţa unor câştiguri financiare l-a determinat pe Apostolul Pavel să desfăşoare lucrarea sa pentru Domnul. În general, el a fost sărac, din punct de vedere material, dar bogat faţă de Dumnezeu.

Întinzând mâinile către ei, el le-a amintit că aceste mâini au lucrat pentru acoperirea nevoilor sale proprii şi ale acelora care au fost cu el. Dar Pavel nu s-a oprit aici, ci a muncit din greu, în confecţionarea de corturi, pentru a putea să-i ajute pe cei slabi – fie bolnavi fizic, fie sufleteşte, ca unii care aveau scrupule morale, fie slabi în cele spirituale.

Presbiterii trebuie să-şi aducă aminte de acest lucru şi în toate lucrurile să caute binele altora, neuitând cuvintele Domnului Isus: „…este mai ferice să dai, decât să primeşti“. Interesant este că aceste cuvinte nu apar în nici una din Evanghelii. E drept că ele reprezintă chintesenţa celor mai multe din învăţăturile Sale, dar aici sunt redate ca un adaos inspirat la Cuvintele Sale din Evanghelii.

20:36-38 La încheierea mesajului său, Pavel a îngenuncheat şi s-a rugat împreună cu bătrânii, care au fost cuprinşi de o adâncă întristare. Ei şi-au manifestat afecţiunea pentru preaiubitul apostol, căzând pe grumazul lui şi sărutându-l. Ceea ce i-a întristat cel mai mult a fost declaraţia sa că nu-i vor mai vedea faţa. Cu inima împovărată de durere, ei l-au însoţit până la corabia cu care urma să plece apostolul spre Ierusalim.
Pagini Crestine,Cuvantarea de ramas bun din Milet,Pagini Crestine,Cuvantarea de ramas bun din Milet,Pagini Crestine,Cuvantarea de ramas bun din Milet,Pagini Crestine,Cuvantarea de ramas bun din Milet,Pagini Crestine,Cuvantarea de ramas bun din Milet,Pagini Crestine,Cuvantarea de ramas bun din Milet,Pagini Crestine,Cuvantarea de ramas bun din Milet,Pagini Crestine,Cuvantarea de ramas bun din Milet,Pagini Crestine,Cuvantarea de ramas bun din Milet,Pagini Crestine,Cuvantarea de ramas bun din Milet,Pagini Crestine,Cuvantarea de ramas bun din Milet