Triumful lucrării lui Cristos

Triumful lucrării lui Cristos asupra pacatului lui Adam

Romani 5:12-21

12. De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…
13. (Căci înainte de Lege păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu este o lege.
14. Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină.
15. Dar cu darul fără plată nu este ca şi cu greşeala, căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi.
16. Şi darul fără plată nu vine ca printr-acel unul care a păcătuit, căci judecata venită de la unul a adus osânda, dar darul fără plată venit în urma multor greşeli a adus o hotărâre de iertare.
17. Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii vor domni în viaţă prin Acel Unul singur, care este Isus Hristos!)
18 …Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa.
19. Căci, după cum, prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.
20. Ba încă şi Legea a venit pentru ca să se înmulţească greşeala, dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult,
21. pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa veşnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru.

Comentariu de text

Triumful lucrării lui Cristos asupra păcatului lui Adam

5:12 Restul capitolului 5 îndeplineşte rolul de punte de legătură între prima parte a scrisorii şi următoarele trei capitole. El se leagă de prima parte prin faptul că reia tema condamnării prin Adam, a îndreptăţirii prin Cristos şi prin faptul că ne arată cum lucrarea lui Cristos depăşeşte cu mult, prin binecuvântarea adusă, toată mizeria şi pierderea provocate de lucrarea lui Adam. Această secţiune se leagă de capitolele 6-8 prin tranziţia de la îndreptăţire la sfinţire şi de la păcatele individuale la păcatul din natura umană.

Adam este înfăţişat în aceste versete drept capul federal sau reprezentantul tuturor celor care se află în creaţia veche. Cristos este prezentat drept Capul Federal al tuturor celor care se află în noua creaţie. O căpetenie federală acţionează în numele celor aflaţi sub conducerea sa. De pildă, când preşedintele unei ţări promulgă prin semnătura sa un proiect de lege, conferindu-i caracter juridic, legea intrând astfel în vigoare, el acţionează în numele tuturor cetăţenilor acelei ţări.

Asta s-a întâmplat şi în cazul lui Adam. Ca urmare a păcatului său, moartea umană a intrat în lume. Moartea a devenit soarta comună a tuturor descendenţilor lui Adam, întrucât toţi păcătuiseră în şi prin el. E drept că toţi au comis şi acte individuale de păcătuire, dar nu la asta se referă textul de faţă. Ideea subliniată de Pavel este că păcatul lui Adam a fost un act reprezentativ şi că urmaşii lui sunt socotiţi ca unii care au păcătuit în el.

Cineva ar putea obiecta, spunând că Eva a fost aceea care a comis primul păcat pe pământ, nu Adam. Lucrul acesta este adevărat, dar întrucât Adam a fost creat primul, lui i s-a acordat poziţia de cap. Prin urmare, se consideră că el a acţionat în numele tuturor descendenţilor săi.

Când apostolul Pavel spune că moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, el se referă la moartea fizică, chiar dacă păcatul lui Adam a adus şi moartea spirituală. (Versetele 13 şi 14 arată că aici este vorba despre moartea fizică.)

Când ajungem la acest pasaj din Scriptură, în mod inevitabil se ridică unele întrebări. E drept oare ca urmaşii lui Adam să fie consideraţi păcătoşi, doar pentru că el a păcătuit? Îi condamnă oare Dumnezeu pe oameni pentru că s-au născut păcătoşi, sau doar pentru acele păcate pe care le-au săvârşit ei înşişi? Dacă oamenii se nasc cu o natură păcătoasă, şi dacă, în consecinţă, ei păcătuiesc pentru că s-au născut păcătoşi, cum mai poate Dumnezeu să-i facă răspunzători pentru faptele lor?

Învăţaţii Scripturii s-au muncit să găsească răspuns la acestea şi la o mulţime de întrebări similare, ajungând la o surprinzătoare varietate de concluzii. Totuşi, există anumite fapte de care putem fi siguri.

Mai întâi, Biblia ne învaţă că, într-adevăr, toţi oamenii sunt păcătoşi, atât prin natură, cât şi prin practică. Orice persoană născută din părinţi umani moşteneşte păcatul lui Adam, pe de o parte, şi, în plus, păcătuieşte ca urmare a propriilor sale opţiuni.

În al doilea rând, ştim că plata păcatului este moartea – atât moartea fizică, cât şi eterna despărţire de Dumnezeu.

Dar nimeni nu este obligat să plătească plata păcatului, decât dacă el însuşi decide să facă acest lucru. Acesta este un punct foarte important. Cu un preţ enorm, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său să moară ca Înlocuitor pen- tru păcătoşi. Mântuirea de păcat şi de plata sa este oferită acum în dar, fără plată, prin cre- dinţa în Domnul Isus Cristos.

Omul este condamnat pe baza a trei teme- iuri: El posedă o natură păcătoasă, păcatul lui Adam îi este atribuit şi, în al treilea rând, el însuşi este păcătos prin practică. Dar vina lui cea mai mare o constituie faptul că respinge mântuirea pe care i-a asigurat-o Dumnezeu (Ioan 3:18, 19, 36).

„Bine, va întreba cineva, dar cum stăm cu cei care nu au auzit niciodată Evanghelia?“ Un răspuns parţial la această întrebare îl găsim în capitolul 1. Dincolo de asta, ne putem odihni, pe deplin asiguraţi, că Judecătorul întregului pământ va proceda corect (Gen. 18:25). Că El nu va acţiona niciodată în mod nedrept sau nejust. Toate hotărârile Sale se bazează pe echitate şi dreptate. Deşi anumite situaţii prezintă probleme pentru privirea noastră înceţoşată, pentru El acestea nu sunt deloc probleme. Când va fi fost audiată ultima cauză şi uşile sălii de judecată se vor fi închis, nimeni nu va avea temei legitim de a ataca verdictul Său, prin recurs.

5:13 Pavel va demonstra acum că păcatul lui Adam a afectat întreaga omenire. Mai întâi, el arată că păcatul era în lume în perioada de la Adam la darea legii pe Muntele Sinai. Dar în timpul acela nu exista o lege a lui Dumnezeu, precis revelată. Adam primise o poruncă orală clară din partea Domnului şi, cu multe veacuri mai târziu, Cele Zece Porunci au constituit o revelaţie precisă a legii divine, redată în scris. Dar în intervalul dintre aceste două puncte oamenii nu au avut un cod juridic din partea lui Dumnezeu. Prin urmare, deşi a existat păcat în această perioadă, nu a existat călcare de lege, întrucât călcarea legii este considerată violarea unei legi cunoscute. Dar păcatul nu este ţinut în seamă, ca o transgresie, câtă vreme nu este o lege, care să-l interzică.

5:14 Totuşi moartea nu a plecat în concediu în perioada în care n-a existat lege. Cu singura excepţie a lui Enoh, moartea a ţinut omenirea în ghearele sale. Nu putem afirma că oamenii aceştia au murit pentru că au călcat vreo poruncă clară a lui Dumnezeu, cum făcuse Adam. Atunci de ce au murit? Răspunsul e uşor de dedus: au murit pentru că păcătuiseră în Adam. Toţi cei care şi-au pus credinţa în Domnul au fost salvaţi pe vecie. Cu toate acestea, ei au murit din punct de vedere fizic şi motivul pentru care au murit l-a constituit păcatul căpeteniei federale, Adam. În rolul său de căpetenie federală, Adam a fost un tip al Celui care avea să vină – adică al Domnului Isus Cristos. În versetele următoare, Pavel va dezvolta tema acestor două căpetenii federale, dar mai mult prin contrastul dintre ele, decât prin asemănările dintre ele. El va arăta că:

În Cristos fiii lui Adam beneficiază de mai multe binecuvântări decât cele pierdute de tatăl lor.

5:15 Primul contrast este între greşeala lui Adam şi darul fără plată al lui Cristos. Prin călcarea de lege a primului om, cei mulţi au murit. „Cei mulţi“ se referă, desigur, la descendenţii lui Adam. Moartea de aici este atât fizică, cât şi spirituală.

Darul fără plată a fost dat cu mult mai din belşug pentru cei mulţi. Darul fără plată este manifestarea minunată a harului lui Dumnezeu, revărsat din plin peste păcătoşi.

El a devenit posibil prin harul unui singur Om, Isus Cristos. A fost o dovadă extraordinară de har ca El să moară pentru creaturile Sale răzvrătite. Prin moartea Sa jertfitoare de pe cruce, darul fără plată al vieţii veşnice este oferit celor mulţi.

Termenul mulţi apare de două ori în textul acesta, referindu-se, de fiecare dată, la altă categorie de oameni. Prin primul mulţi se înţelege întreaga categorie a celor care au devenit supuşi morţii, ca urmare a greşelii lui Adam. Prin al doilea mulţi se înţelege categoria tuturor celor care devin membri ai noii creaţii, a cărei Căpetenii Federale este Cristos. În această categorie sunt incluşi doar cei peste care a abundat harul lui Dumnezeu – adică, credincioşii adevăraţi. Deşi îndurarea lui Dumnezeu se revarsă peste toţi, harul Lui este însuşit doar de cei care îşi pun încrederea în Mântuitorul.

5:16 Mai există un contrast important între păcatul lui Adam şi darul lui Cristos. Unica greşeală a lui Adam a adus judecata inevitabilă, iar verdictul rostit a fost: „Condamnat“. Pe de altă parte, darul fără plată al lui Cristos s-a ocupat în mod eficient de multele greşeli, nu doar de una singură, având drept urmare verdictul: „Achitat“. Pavel subliniază diferenţa dintre păcatul lui Adam şi darul lui Cristos, dintre groaznica perturbare provocată de un păcat şi extraordinara izbăvire de multe păcate, realizată de Cristos. Iar în final face distincţie între verdictul de condamnare şi cel de îndreptăţire.

5:17 Prin greşeala unuia singur, moartea a domnit, ca un tiran crud. Dar prin darul liber al dreptăţii – un dar de har copleşitor de mare – toţi credincioşii domnesc în viaţă prin acel Unul singur, Isus Cristos.

Ce har măreţ este acesta, ca noi să fim nu doar izbăviţi de sub dominaţia tiranică a morţii asupra noastră, ci să domnim ca regi, bucurându-ne de viaţă acum şi în veci de veci! Înţelegem noi oare acest lucru? Îl apreciem noi la justa lui valoare? Trăim noi oare ca o spiţă regală a cerului, sau, mai degrabă, ne târâm în colbul acestei lumi?

5:18 Greşeala lui Adam a adus condamnare pentru toţi oamenii, dar fapta de dreptate a lui Cristos a adus îndreptăţirea vieţii – adică îndreptăţirea care se transpune printr-o viaţă – şi aceasta a fost adusă tuturor oamenilor.

Iarăşi, termenul toţi din acest verset nu se referă la o singură categorie de oameni. Primul toţi se referă la toţi cei care sunt în Adam. Al doilea toţi se referă la toţi cei care sunt în Cristos. Lucrul acesta reiese clar din cuvintele versetului precedent: „cei care primesc plinătatea harului şi darul liber al dreptăţii…“ Darul trebuie primit prin credinţă. Numai cei care se încred în Domnul primesc îndreptăţirea vieţii.

5:19 După cum prin neascultarea lui Adam de porunca lui Dumnezeu cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea lui Cristos de Tatăl mulţi care se încred în El sunt declaraţi drepţi. Ascultarea lui Cristos L-a condus la cruce, unde a purtat păcatul în locul nostru.

Este zadarnic efortul universaliştilor de a încerca să dovedească, prin aceste versete, că toţi oamenii vor fi mântuiţi, până la urmă. Textul de faţă se ocupă de două căpetenii federale, fiind clar că, după cum păcatul lui Adam îi afectează pe cei care sunt „în el“, tot aşa, de fapta dreaptă a lui Cristos beneficiază doar cei care sunt „în El“.

5:20 Spusele lui Pavel de până acum îl vor fi consternat pe contestatarul evreu de la început, pentru care totul gravitează în jurul legii. Acum acest contestatar află că păcatul şi mântuirea îşi au punctul de sprijin nu în lege, ci în cele două căpetenii federale. Dacă aşa stau lucrurile, el ar putea fi ispitit să întrebe: „Atunci de ce a mai fost dată legea?“ La care apostolul îi va răspunde: Legea a intervenit ca să se înmulţească greşeala. Nu ea a generat păcatul, ci rolul ei a fost de a pune în evidenţă greşeala comisă împotriva lui Dumnezeu. Legea nu i-a salvat pe oameni de păcat, ci a dezvăluit păcatul în toată hidoşenia lui.

Dar harul lui Dumnezeu se dovedeşte a fi cu mult mai mare decât păcatul omului. Unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult!

5:21 Acum, după ce domnia păcatului, care aduce moarte tuturor oamenilor, s-a încheiat, harul domneşte prin dreptate, dând viaţă veşnică prin Isus Cristos Domnul nostru. Observaţi că harul domneşte prin dreptate. Toate cerinţele sfinţeniei lui Dumnezeu au fost întrunite, iar pedeapsa legii a fost plătită, Dumnezeu putând acum să dea viaţă veşnică tuturor celor care se apropie de El prin meritele lui Cristos, Înlocuitorul lor.

Poate că în aceste versete găsim un răspuns parţial la întrebarea atât de des întâlnită:

„De ce a permis Dumnezeu să pătrundă păcatul în lume?“ Răspunsul este că Dumnezeu a primit mai multă slavă şi omul a primit mai multe binecuvântări prin jertfa lui Cristos, decât dacă păcatul nu ar fi pătruns niciodată în lume. Noi suntem mai câştigaţi în Cristos decât am fi putut fi vreodată în Adamul căzut. Dacă Adam nu ar fi păcătuit niciodată, el ar fi beneficiat de viaţă permanentă pe pământ în Grădina Eden. Dar el n-ar fi avut perspectiva de a deveni un copil răscumpărat al lui Dumnezeu, moştenitor al lui Dumnezeu sau co-moştenitor cu Isus Cristos. El nu avea nici o făgăduinţă că va avea parte de un loc în cer sau că va fi cu Cristos şi ca El, în veci de veci. Binecuvântările acestea se capătă doar prin lucrarea răscumpărătoare a lui Isus Cristos, Domnul nostru.