Mustrarea cetăților care L-au respins pe Isus

Mustrarea cetatilor care L-au respins pe Isus

Matei 11:20-30

20. Atunci Isus a început să mustre cetăţile în care fuseseră făcute cele mai multe din minunile Lui, pentru că nu se pocăiseră.
21. „Vai de tine, Horazine!”, a zis El. „Vai de tine, Betsaida! Căci, dacă ar fi fost făcute în Tir şi Sidon minunile care au fost făcute în voi, de mult s-ar fi pocăit în sac şi cenuşă.
22. De aceea, vă spun că în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decât pentru voi.
23. Şi tu, Capernaume, vei fi înălţat oare până la cer? Vei fi coborât până în Locuinţa morţilor; căci, dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile care au fost făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare până în ziua de astăzi.
24. De aceea, vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei decât pentru tine.”
25. În vremea aceea, Isus a luat cuvântul şi a zis: „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor.
26. Da, Tată, Te laud, pentru că aşa ai găsit Tu cu cale!”
27. „Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, în afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.
28. Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă.
29. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.
30. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.”

Comentariu de text

Vai de cetăţile Galileii care au refuzat să se pocăiască! (11:20-24)

11:20 Cu cât e mai mare privilegiul acordat cuiva, cu atât creşte şi responsabilitatea care apasă pe umerii acelei persoane. Nici o altă cetate nu fusese mai privilegiată decât fuseseră Horazinul, Betsaida şi Capernaumul. Fiul lui Dumnezeu întrupat umblase pe străzile lor prăfuite, le învăţase fiii şi săvârşise câteva dintre cele mai măreţe fapte ale Sale în interiorul zidurilor lor.

În faţa acestor dovezi copleşitoare, locuitorii lor au continuat să refuze cu încăpăţânare să se pocăiască. Prin urmare, nici nu e de mirare că Domnul a rostit cea mai solemnă condamnare la adresa lor.

11:21 El a început cu Horazinul şi Betsaida. Aceste cetăţi auziseră invitaţiile pline de har ale Dumnezeului-Mântuitor, şi totuşi Îi întorseseră spatele. Gândul Lui a zburat apoi la oraşele Tir şi Sidon, care căzuseră sub judecata lui Dumnezeu din pricina idolatriei şi răutăţii lor. Dacă ar fi avut ele privilegiul de a vedea minunile săvârşite de Isus, aceste cetăţi negreşit s-ar fi smerit cu adâncă pocăinţă. Prin urmare, în ziua judecăţii, Tirului şi Sidonului le va fi mai uşor decât Horazinului şi Betsaidei.

11:22 Cuvintele „în ziua judecăţii va fi mai uşor“ indică faptul că vor exista diverse grade de pedepsire în iad, după cum sunt grade diferite de răsplată în cer (1 Cor. 3:12-15). Păcatul unic care îi trimite pe oameni în iad este refuzul lor de a se supune lui Isus Cristos (Ioan 3:36b). Dar profunzimea suferinţei din iad depinde de privilegiile pe care le-a nesocotit cineva şi de păcatele în care s-a complăcut.

11:23, 24 Puţine cetăţi fuseseră atât de favorizate cum fusese Capernaumul. Acesta devenise oraşul adoptat de Isus după respingerea Sa la Nazaret (9:1, cf. Marcu 2:1-12), şi unele din cele mai extraordinare miracole ale Sale – dovezi de netăgăduit ale faptului că El era Mesia cel Promis – fuseseră săvârşite aici. Dacă Sodoma, infama capitală a homosexualităţii, ar fi avut aceste privilegii, s-ar fi pocăit şi ar fi fost cruţată.

Dar privilegiul Capernaumului a fost mult mai mare. Locuitorii săi ar fi trebuit să se pocăiască şi să-L accepte cu bucurie pe Domnul. Dar Capernaumul a pierdut prilejul ce i se oferise. Păcatul perversiunii Sodomei a fost, într-adevăr, mare, dar nici un păcat nu e mai mare decât repingerea din partea Capernaumului a Fiului sfânt al lui Dumnezeu! Prin urmare, Sodoma nu va fi pedepsită atât de aspru ca şi Capernaumul, în ziua judecăţii.

Deşi iniţial înălţat la cer, în ce priveşte privilegiile acordate, Capernaumul va fi coborât până în Hades, la judecată. Dacă toate acestea sunt adevărate despre Capernaum, cu cât mai valabilă este afirmaţia în cazul acelor locuri unde Bibliile abundă, unde evanghelia se vesteşte la radio şi televiziune şi unde puţini, ba poate chiar nici unul nu va avea scuze!

În zilele Domnului nostru, existau patru cetăţi (oraşe) de frunte în Galileea: Horazin, Betsaida, Capernaum şi Tiberiada. Care a fost urmarea? Nimicirea Horazinului şi a Betsaidei a fost atât de profundă încât azi nici nu se cunoaşte locul exact unde au fost aceste oraşe.

Nici chiar despre Capernaum nu se ştie exact unde era plasat. Tiberiada încă mai dăinuie. Această împlinire extraordinar de remarcabilă a profeţiei este încă o dovadă în plus despre atotştiinţa Mântuitorului şi inspiraţia Bibliei.

Reacţia Mântuitorului la respingere (11:25-30)

11:25, 26 Cele trei oraşe din Galileea nu aveau nici ochi, nici inimă să-L iubească pe Cristosul lui Dumnezeu. El ştia însă că atitudinea lor era doar o anticipare a respingerii la scară mult mai mare. Cum a reacţionat El la lipsa lor de pocăinţă? Nu cu vrăjmăşie, cinism sau răzbunare. Mai degrabă, El Şi-a ridicat glasul către Dumnezeu cu mulţumire că nimic nu poate zădărnici planurile Sale suverane.

„Te laud, Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor“.

Două greşeli de înţelegere trebuie evitate aici. Mai întâi, Isus nu-Şi exprima satisfacţia faţă de judecata ce avea să se abată în mod inevitabil asupra cetăţilor galileene. În al doilea rând, El nu a lăsat să se înţeleagă că Dumnezeu ar fi privat în mod arbitrar pe cei înţelepţi şi pricepuţi de lumină.

Cetăţile avuseseră toate ocaziile de a-L primi pe Domnul Isus. Dar ele refuzaseră în mod deliberat să I se supună. Când au refuzat ele lumina, şi Dumnezeu a luat lumina de la ele. Dar planurile lui Dumnezeu nu au suferit înfrângere, ci ele se vor împlini întocmai. Dacă intelectualii nu vor să creadă, atunci Dumnezeu Se va descoperi inimilor oamenilor simpli şi smeriţi. El îi satură pe cei flămânzi cu bunătăţi şi-i trimite pe cei bogaţi cu mâinile goale (Luca 1:53).

Cei care se consideră prea înţelepţi ca să mai aibă nevoie de Cristos ajung să sufere de o orbire juridică. Dar cei care recunosc că le lipseşte înţelepciunea primesc revelaţii de la Cel „în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi cunoştinţei“ (Col. 2:3).

Isus I-a mulţumit Tatălui pentru faptul că a rânduit ca, şi dacă unii nu-L vor accepta, alţii să-L primească totuşi. În faţa unei necredinţe de proporţii gigantice, El a găsit consolare în planul şi scopul suveran al lui Dumnezeu.

11:27 Toate lucrurile I-au fost încredinţate lui Cristos de către Tatăl Său. Această afirmaţie ar fi foarte absurdă, dacă ar fi făcută de oricine altcineva, dar rostită de Domnul Isus, ea este o simplă enunţare a adevărului. La ora aceea, când începuse să se înteţească opoziţia, nu se părea că El este stăpân pe situaţie. Dar aparenţele erau înşelătoare. El era stăpân pe situaţie.

Programul vieţii Sale se desfăşura fără să poată fi zădărnicit, în direcţia gloriosului triumf de la sfârşit. „Nimeni nu-L cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul“. Persoana lui Cristos e învăluită într-un mister de nepătruns.

Îngemănarea naturii dumnezeieşti cu cea omenească într-o singură Persoană ridică probleme copleşitor de mari pentru mintea omului. De pildă, să luăm doar problema morţii: Dumnezeu nu poate muri. Dar Isus este Dumnezeu şi Isus a murit. Totuşi natura sa divină şi cea umană sunt inseparabile. Astfel, deşi Îl putem cunoaşte şi iubi şi ne putem pune încrederea în El, există un sens în care numai Tatăl Îl poate înţelege deplin pe Fiul.

„Tot aşa, nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere“. Şi Tatăl este de nepătruns. În ultimă instanţă, numai Dumnezeu este suficient de mare pentru a-L înţelege pe Dumnezeu. Omul nu poate să-L cunoască prin propriile sale forţe sau prin intelectul său. Dar Domnul Isus poate să-L descopere pe Tatăl şi-L descoperă cui binevoieşte. Oricine ajunge să-L cunoască pe Fiul ajunge să-L cunoască şi pe Tatăl (Ioan 14:7).

Totuşi, după ce am spus toate acestea, trebuie să mărturisim că în încercarea de a explica versetul 27, ne-am lovit de adevăruri care ne depăşesc. Noi vedem lucrurile palid, ca într-o oglindă. Nici măcar în eternitate, minţile noastre mărginite nu vor fi în stare să aprecieze îndeajuns măreţia lui Dumnezeu sau să înţeleagă taina întrupării.

Când citim că Tatăl este descoperit numai celor cărora Fiul binevoieşte să li-L descopere, am putea fi ispitiţi să credem că ar fi vorba de un proces arbitrar de selecţie, aplicat unui număr restrâns de oameni. Dar versetul următor ne păzeşte de o atare interpretare eronată. Domnul Isus lansează o invitaţie universală către toţi cei trudiţi şi apăsaţi să vină la El pentru a primi odihnă. Cu alte cuvinte, cei cărora binevoieşte El să li-L descopere pe Tatăl sunt cei care îşi pun încrederea în Domnul Isus, luându-L ca Domn şi Mântuitor al lor.

Analizând această invitaţie de infinită tandreţe, să ne amintim că a fost făcută după flagranta respingere a lui Isus de către oraşele privilegiate din Galileea. Ura şi încăpăţânarea omului nu au putut stinge dragostea şi harul Său.

După cum s-a exprimat A. J. McClain:

Deşi naţiunea Israel se îndrepta spre grozăvia judecăţii divine, Regele, în cadrul ultimului Său apel, deschide larg uşa mântuirii personale. Şi astfel, El dovedeşte că este un Dumnezeu al harului, chiar atunci când poporul este în pragul judecăţii.

11:28 Veniţi… A veni înseamnă a crede (Fapte 16:31); a primi (Ioan 1:12); a mânca (Ioan 6:35); a bea (Ioan 7:37); a privi (Is. 45:22); a mărturisi (1 Ioan 4:2); a auzi (Ioan 5:24, 25); a intra pe uşă (Ioan 10:9); a deschide o uşă (Apo. 3:20); a te atinge de poala hainei Lui (Mat. 9:20, 21); şi a accepta darul vieţii veşnice prin Cristos, Domnul nostru (Ro. 6:23).

la Mine… Obiectivul credinţei nu este o biserică, un crez sau un cleric, ci Cristosul cel viu. Mântuirea este într-o Persoană. Cei care Îl au pe Isus sunt mântuiţi în măsura deplină în care îi poate mântui Dumnezeu.

toţi cei trudiţi şi împovăraţi. Pentru a veni cu adevărat la Isus, cineva trebuie să creadă că este împovărat de păcat. Numai cei care recunosc că sunt pierduţi pot fi mântuiţi. Credinţa în Domnul Isus Cristos este precedată de pocăinţa faţă de Dumnezeu.
şi Eu vă voi da odihnă. Observaţi că odihna nu poate fi câştigată sau dobândită pe baza meritelor, ci este dată în dar. Aceasta este odihna mântuirii care provine din faptul că ţi-ai dat seama că Cristos a isprăvit lucrarea de răscumpărare pe crucea de la Calvar. Este odihna conştiinţei care intervine în urma realizării faptului că pedeapsa pentru păcatele tale a fost plătită odată pentru totdeauna şi că Dumnezeu nu va mai cere plata a doua oară.

11:29 În versetele 29 şi 30, invitaţia trece de la mântuire la slujire. Luaţi jugul Meu asupra voastră. Aceasta înseamnă a te preda voii Lui, a-I da lui controlul asupra vieţii Tale (Ro. 12:1, 2).

şi învăţaţi de la Mine… Pe măsură ce recunoaştem domnia Sa în fiecare aspect al vieţii noastre, El ne îndrumă pe căile Sale.

căci Eu sunt blând şi smerit cu inima În contrast cu fariseii, care erau aspri şi mândri, adevăratul Învăţător este blând şi smerit. Cei care iau jugul Lui vor învăţa să ocupe locul cel mai de jos.

şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Aici nu este vorba despre odihna conştiinţei, ci odihna inimii, care se dobândeşte prin ocuparea locului celui mai de jos înaintea lui Dumnezeu şi a omului. De asemenea, este odihna pe care o cunoaşte cineva în slujba lui Cristos, când încetează de a mai fi „mare“.

11:30 Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară. Iarăşi întâlnim un contrast puternic cu fariseii. Isus a spus despre ei: „Ei leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat; şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte“ (Mat. 23:4).

Jugul lui Isus este uşor: nu lasă urme pe grumaz. Cineva a sugerat că dacă ar fi fost ca Isus săşi pună o firmă pe uşa atelierului său de tâmplărie, ar fi sunat astfel: „Juguri uşor de purtat“. Povara Lui este uşoară. Asta nu înseamnă că în viaţa creştină nu vor veni peste noi probleme, încercări, chinuri şi dureri în inimă. Numai că nu vom fi nevoiţi să purtăm singuri aceste poveri. Suntem înjugaţi alături de Cel care ne va da suficient har pentru toate situaţiile întâmpinate de noi.

A-I sluji Lui nu este robie, ci libertate perfectă, după cum s-a exprimat J.H. Jowett:

Greşeala fatală a credinciosului ar fi să încerce să poarte povara vieţii de unul singur, punându-şi o zgardă. Dumnezeu nu a rânduit niciodată ca omul să-şi poarte singur povara. Cristos nu dă decât juguri! Jugul este, prin definiţie, un dispozitiv conceput pentru două grumazuri. Şi Domnul Isus Însuşi vrea să ocupe unul din cele două spaţii ale jugului. El vrea să împărtăşească orice trudă şi sarcină grea. Secretul păcii şi biruinţei în viaţa creştină îl aflăm atunci când renunţăm la „zgardă“ şi acceptăm „jugul“ relaxant al Învăţătorului.

Mustrarea cetatilor,Pagini Crestine,Mustrarea cetatilor,Pagini Crestine,Mustrarea cetatilor,Pagini Crestine,Mustrarea cetatilor,Pagini Crestine,Mustrarea cetatilor,Pagini Crestine,Mustrarea cetatilor,Pagini Crestine,Mustrarea cetatilor,Pagini Crestine,Mustrarea cetatilor