Isus este Domnul sabatului

Isus este Domnul sabatului

Matei 12:1-8

1. În vremea aceea, Isus trecea prin lanurile de grâu într-o zi de Sabat. Ucenicii Lui, care erau flămânzi, au început să smulgă spice de grâu şi să le mănânce.
2. Fariseii, când au văzut lucrul acesta, I-au zis: „Uite că ucenicii Tăi fac ce nu este îngăduit să facă în ziua Sabatului.”
3. Dar Isus le-a răspuns: „Oare n-aţi citit ce a făcut David, când a flămânzit el şi cei ce erau împreună cu el?
4. Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu şi a mâncat pâinile pentru punerea înaintea Domnului, pe care nu-i era îngăduit să le mănânce nici lui, nici celor ce erau cu el, ci numai preoţilor?
5. Sau n-aţi citit în Lege că, în zilele de Sabat, preoţii calcă Sabatul în Templu şi totuşi sunt nevinovaţi?
6. Dar Eu vă spun că aici este Unul mai mare decât Templul.
7. Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: „Milă voiesc, iar nu jertfe!”, n-aţi fi condamnat nişte nevinovaţi.
8. Căci Fiul omului este Domn şi al Sabatului.”

Comentariu de text

Isus este Domnul sabatului (12:1-8)

12:1 Capitolul acesta consemnează criza tot mai mare de respingere a Sa. Animozitatea şi răutatea tot mai mare a fariseilor faţă de El sunt gata să se reverse acum. Problema prin care se sparg zăgazurile, lăsând să se reverse ura lor, este întrebarea despre sabat.

În această zi de sabat, Isus împreună cu ucenicii treceau printre lanurile de grâu. Ucenicii au început să smulgă spice de grâu şi să le mănânce. Legea le îngăduia să mănânce spice de grâu din ogorul vecinului, atâta timp cât nu foloseau secera (Deut. 23:25).

12:2 Dar fariseii, care făceau caz de orice amănunt din Lege, oricât de minuscul şi nesemnificativ ar fi fost, au lansat imediat acuzaţia că a fost călcat sabatul. Deşi nu se redau concret toate acuzaţiile lor, ucenicii au fost învinuiţi de următoarele:

(1) că au recoltat (au cules spice);
(2) că au treierat (frecând în mână spicele);
(3) că au vânturat (separând grâul de pleavă).

12:3, 4 Isus S-a adresat plângerii lor ridicole, amintindu-le de un incident din viaţa lui David. Odată, când se afla în exil, împreună cu oamenii lui, s-au dus în pustie şi au mâncat pâinea punerii înainte – cele douăsprezece pâini memoriale, hrană interzisă pentru orice altă persoană decât preoţii.

Dar nici David, nici oamenii lui nu erau preoţi şi totuşi Dumnezeu nu le-a imputat niciodată faptul că au consumat pâinea respectivă. De ce? Răspunsul este că Legea lui Dumnezeu nu a avut niciodată menirea de a provoca suferinţă credincioşilor Săi. Nu era vina lui David că se afla în exil. Vina o purta naţiunea păcătoasă, care-l respinsese.

Dacă i s-ar fi acordat locul ce i se cuvenea, nici el, nici însoţitorii lui n-ar fi fost nevoiţi să mănânce pâinea punerii înainte. Dar, din pricina păcatului care exista în Israel, Dumnezeu a îngăduit un act care, în alte împrejurări, ar fi fost interzis.

Analogia este clară: Domnul Isus a fost Regele de drept al Israelului, dar naţiunea nu a vrut să-L recunoască de Suveran. Dacă I S-ar fi acordat locul ce I se cuvine, adepţii Lui nu ar fi fost nevoiţi să-şi potolească foamea în modul acesta, în ziua de sabat ori în oricare altă zi din săptămână. Istoria se repeta. Domnul nu Şi-a mustrat ucenicii, deoarece aceştia nu greşiseră cu nimic.

12:5 Isus le-a amintit fariseilor că preoţii profanează sabatul prin uciderea şi jertfirea animalelor şi executarea multor altor treburi mecanice, dar necesare (Nu. 28:9, 10); cu toate acestea, ei sunt fără vină, pentru că sunt angajaţi în slujba lui Dumnezeu.

12:6 Fariseii ştiau că preoţii lucrau în fiecare zi de sabat la templu, fără ca prin aceasta să-l profaneze. Prin urmare, ce i-a determinat să-i critice pe ucenici pentru fapta lor, comisă în prezenţa Celui care este mai mare decât templul? Cuvântul „Celui“ redat prin italice, ar putea fi citit drept „Ceva mai mare decât templul este aici“. Acest „ceva“ este împărăţia lui Dumnezeu, prezentă în persoana Regelui.

12:7 Fariseii nu înţeleseseră niciodată inima lui Dumnezeu. În Osea 6:6 El spusese: „Milă voiesc, iar nu jertfă“. Dumnezeu aşază compasiunea mai presus de ritual. Mai degrabă, El vrea să-i vadă pe copiii Lui culegând spice de grâu, decât să respecte ziua aceasta cu atâta stricteţe încât să-şi provoace suferinţe fizice. Dacă fariseii şi-ar fi dat seama de acest lucru, nu i-ar fi condamnat pe ucenici. Dar ei puneau mai mult preţ pe hipercorectitudinea lor exterioară decât pe bunăstarea oamenilor.

12:8 Apoi Mântuitorul a adăugat: „Căci Fiul Omului este Domn şi al sabatului“. El este cel care a instituit, din capul locului, Legea şi, prin urmare, El era cel mai calificat să-i interpreteze sensul.

E. W. Rogers a declarat următoarele:

Se pare că Matei, învăţat aici de Duhul, trece rapid în revistă numeroasele nume şi funcţii deţinute de Domnul Isus: El este Fiul Omului; Domnul sabatului; Robul Meu; Fiul Meu Preaiubit; Fiul lui David; mai mare decât templul; mai mare decât Iona; mai mare decât Solomon. El procedează aşa pentru a arăta enormitatea păcatului de respingere a Lui şi a refuzului de a-I acorda drepturile ce I se cuvin.

EXCURS DESPRE SABAT

Ziua de sabat era şi va fi întotdeauna ziua a şaptea a săptămânii, sâmbăta.

Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea, după şase zile ale creaţiei (Gen. 2:2). El nu i-a poruncit omului să ţină sabatul cu acea ocazie, deşi e posibil să fi rânduit atunci acest principiu al unei zile de odihnă după şase zile lucrătoare. Poporului Israel i s-a poruncit să ţină sabatul când au fost date Cele Zece Porunci (Ex. 20:8-11).

Legea sabatului se deosebea de celelalte nouă porunci, prin faptul că era o lege ce remonială, în vreme ce celelalte erau legi morale. Singurul motiv pentru care era greşit să lucrezi în ziua de sabat era faptul că aşa spusese Dumnezeu. Celelalte porunci, în schimb, aveau de a face cu lucruri rele în ele însele.

Prohibiţia împotriva muncii în ziua de sabat nu fusese niciodată concepută ca să se aplice la: slujirea lui Dumnezeu (Mat. 12:5); lucrări indispensabile (Mat. 12:3, 4) sau fapte de milostenie (Mat. 12:11, 12).
Nouă din cele Zece Porunci sunt repetate în Noul Testament, nu sub formă de lege, ci ca îndrumări pentru creştinii care trăiesc sub har.

Singura poruncă pe care creştinii nu sunt îndemnaţi s-o respecte este cea a sabatului. Mai degrabă, Pavel ne învaţă că creştinul nu poate fi condamnat pentru eşecul de a respecta această poruncă (Col. 2:16).

Ziua cu oarecare distincţie pentru creştinism este prima zi a săptămânii.

Domnul Isus a înviat din morţi în prima zi a săptămânii (Ioan 20:1), o dovadă că lucrarea de răscumpărare fusese încheiată şi aprobată de cer. În următoarele două Zile ale Domnului, El S-a întâlnit cu ucenicii Săi (Io. 20:19, 26).

Duhul Sfânt a fost dat în prima zi a săptămânii (Fapte 2:1; cf. Lev. 23:15, 16).

Primii ucenici se adunau în prima zi a săptămânii, pentru a frânge pâine, vestind moartea Domnului (Fapte 20:7). Este ziua rânduită de Dumnezeu în care creştinii să pună deoparte fondurile pentru lucrarea Domnului (1 Cor. 16:1, 2).

Ziua de sabat sau ziua a şaptea venea la sfârşitul unei săptămâni de trudă. Dar Ziua Domnului sau duminica este începutul unei săptămâni, cu odihna pe care o conferă cunoaşterea faptului că lucrarea de ispăşire s-a încheiat. Sabatul comemora prima creaţie; Ziua Domnului este legată de noua creaţie. Ziua de sabat era ziua responsabilităţii; Ziua Domnului este o zi de privilegiu.

Creştinii nu „ţin“ Ziua Domnului ca mijloc prin care să-şi dobândească mântuirea sau să realizeze sfinţenia, nici nu o fac de teamă să nu fie pedepsiţi. Ei acordă acestei zile un statut aparte, din pricina iubirii şi devotamentului lor pentru Cel care S-a dat pe Sine pentru ei.

Întrucât suntem eliberaţi de treburile de zi cu zi ale lumii acesteia în ziua de duminică, noi o putem rezerva în mod special pentru închinare şi slujirea lui Cristos. Nu este corect să spunem că sabatul a fost transformat în Ziua Domnului. Sabatul este sâmbăta, pe când Ziua Domnului este ziua de duminică. Sabatul a fost o umbră, în vreme ce substanţa este Cristos (Coloseni 2:16, 17).

Învierea lui Cristos a marcat un nou început, iar Ziua Domnului semnifică acel început. Ca iudeu credincios, trăind sub Lege, Isus a ţinut sabatul (în ciuda acuzaţiilor formulate de farisei că El nu ar fi făcut acest lucru). Ca Domn al sabatului, El l-a eliberat de sub regulile şi regulamentele false cu care fusese împovărat.
Pagini Crestine,Isus este Domnul sabatului,Pagini Crestine,Isus este Domnul sabatului,Pagini Crestine,Isus este Domnul sabatului,Pagini Crestine,Isus este Domnul sabatului,Pagini Crestine,Isus este Domnul sabatului