Foloasele practice ale Evangheliei

Foloasele practice ale Evangheliei

Romani 5:1-11

1. Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.
2. Lui Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har în care suntem şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu.
3. Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre, căci ştim că necazul aduce răbdare,
4. răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea.
5. Însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.
6. Căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiţi.
7. Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva, dar pentru binefăcătorul lui poate că s-ar găsi cineva să moară.
8. Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.
9. Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu.
10. Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.
11. Şi nu numai atât, dar ne şi bucurăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am căpătat împăcarea.

Comentariu de text

Foloasele practice ale Evangheliei

Apostolul face încă un pas important în pledoaria sa pentru îndreptăţire, punând următoarea întrebare: Care sunt foloasele îndreptăţirii în viaţa credinciosului? Cu alte cuvinte, dă ea rezultate? Se cunoaşte vreun efect? Răspunsul lui este un răsunător da, apostolul enumerând şapte binecuvântări majore pe care le posedă fiecare credincios. Binecuvântările acestea se revarsă peste credincios prin Cristos. El este Mediatorul între Dumnezeu şi om şi toate darurile lui Dumnezeu sunt canalizate prin Domnul Isus.

5:1 Primul beneficiu mare de care avem parte toţi cei care am fost îndreptăţiţi prin credinţă este pacea cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos. Războiul s-a sfârşit. Ostilităţile au încetat. Prin lucrarea lui Cristos, toate pricinile de duşmănie dintre sufletul nostru şi Dumnezeu au fost înlăturate. Noi am fost transformaţi din vrăjmaşi în prieteni, prin miracolul harului.

5:2 …prin care ne bucurăm de acces la o poziţie de favoare indescriptibil de mare înaintea lui Dumnezeu. Noi suntem acceptaţi în Preaiubitul. Prin urmare, noi suntem atât de aproape de Dumnezeu şi atât de îndrăgiţi de El cât este Preaiubitul Său Fiu. Tatăl ne întinde sceptrul Său de aur, primindu-ne cu braţele deschise, ca pe fii ce sântem, şi nu ca pe străini. Harul acesta – sau starea aceasta de favoare – îmbracă toate aspectele poziţiei noastre înaintea lui Dumnezeu, poziţie care este tot atât de perfectă şi permanentă ca a lui Cristos, întrucât noi suntem în El.

Şi, ca şi când asta nu ar fi fost de ajuns, ne bucurăm de asemenea în nădejdea slavei lui Dumnezeu. Asta înseamnă că aşteptăm cu bucurie vremea când, nu numai că vom privi ţintă la splendoarea lui Dumnezeu, ci noi înşine vom fi manifestaţi în glorie (vezi Ioan 17:22; Col. 3:4). Noi nu putem pricepe deplina semnificaţie a acelei speranţe cât suntem pe acest pământ, după cum nu vom înceta să ne minunăm de ea, dincolo, de-a lungul întregii veşnicii.

5:3 A patra binecuvântare ce decurge din îndreptăţire este faptul că ne bucurăm şi în necazuri – nu atât în disconfortul pe care ni-l aduc acestea în prezent, cât în rezultatele lor finale (vezi Ev. 12:11). Este unul din paradoxurile minunate ale credinţei creştine, ca bucuria să coexiste cu suferinţa. Opusul bucuriei este păcatul, nu suferinţa. Unul din produsele secundare ale necazurilor este faptul că acestea produc perseverenţa sau statornicia. Niciodată nu am putea să dobândim perseverenţa, dacă vieţile noastre ar fi lipsite de necazuri.

5:4 Pavel explică în continuare că perseverenţa formează caracterul. Când Dumnezeu vede cum răbdăm, atunci când trecem prin încercări, ridicându-ne privirile spre El, pentru ca El să-Şi aducă la îndeplinire planurile prin necazurile ce ni le hărăzeşte, atunci El ne premiază cu Pecetea Aprobării Sale, pentru că am fost perseverenţi şi răbdători în necaz. Am fost puşi la probă şi am fost aprobaţi. Or, acest sentiment de aprobare ne umple de nădejde. Ştim că El lucrează în viaţa noastră, dezvoltând caracterul nostru. Asta ne dă încrederea că, odată ce a început o lucrare bună în noi, El o va duce negreşit la îndeplinire (Filip1:6).

5:5 Nădejdea nu dezamăgeşte. Dacă am nădăjdui într-un lucru, constatând mai târziu că nu vom obţine niciodată lucrul acela, nădejdea noastră ar fi făcută de ruşine sau dezamăgită. Dar nădejdea mântuirii noastre nu va fi făcută niciodată de ruşine. Noi nu vom fi niciodată dezamăgiţi şi nicicând nu vom constata că ne-am pus încrederea într-o speranţă deşartă.

Cum putem fi atât de siguri? Pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre. Dragostea lui Dumnezeu ar putea însemna fie dragostea noastră pentru Dumnezeu, fie dragostea Sa pentru noi.

Aici este sensul al doilea, întrucât versetele 6-20 reiterează câteva dintre marile dovezi ale dragostei lui Dumnezeu pentru noi. Duhul Sfânt, care ne-a fost dat în clipa în care am crezut, ne inundă inima cu aceste expresii ale iubirii eterne a lui Dumnezeu şi prin acestea suntem asiguraţi de faptul că El ne va duce fără greş în cer.

După ce ai primit Duhul, vei simţi că Dumnezeu te iubeşte. Acesta nu este un sentiment vag, mistic, că „Cineva, acolo sus“ are grijă de omenire, ci o convingere lăuntrică de nezdruncinat că un Dumnezeu personal te iubeşte pe tine, ca individ.

5:6 În versetele 6-20, Pavel argumentează de la simplu la complex. Logica la care recurge el este următoarea: dacă dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat peste noi pe când eram duşmanii Lui păcătoşi, oare nu ne va păzi El, cu atât mai mult, acum, când suntem ai Lui? Cu asta am ajuns la cel de-al cincilea beneficiu al îndreptăţirii noastre: noi avem siguranţa veşnică în Cristos. În elaborarea acestei teme, apostolul introduce cinci elemente, care începe fiecare cu cuvintele: „cu atât mai mult“.

„Cu atât mai mult“ în ce priveşte izbăvirea de mânie (5:9).

„Cu atât mai mult“ în ce priveşte păstrarea noastră, prin viaţa Lui înviată (5:10).

„Cu atât mai mult“ în ce priveşte darul harului (5:15).

„Cu atât mai mult“ faptul că credincioşii vor domni în viaţă (5:17).

„Cu atât mai mult“ în ce priveşte harul abundent (5:20).

În versetele 6, 7 şi 8, Pavel subliniază ce eram noi (păcătoşi neputincioşi şi nelegiuiţi), când Cristos a murit pentru noi. În versetele 9 şi 10, el subliniază ce suntem în prezent (îndreptăţiţi prin sângele lui Cristos, împăcaţi prin moartea Lui) şi certitudinea ce rezultă din toate acestea, cu privire la ceea ce va face Mântuitorul pentru noi (adică, ne va izbăvi de mânie, ne va păstra şi păzi prin viaţa Lui).

Mai întâi, ni se aminteşte că eram slabi, neputincioşi, fără putere şi incapabili de a ne mântui pe noi înşine. Dar la timpul prestabilit, Domnul Isus Cristos a vizitat planeta noastră şi a murit pentru oameni. Şi El nu a murit pentru oamenii buni, cum ar putea presupune cineva, ci pentru păcătoşi. Nu era în noi nici o virtute, nici o strălucire care să ne recomande în faţa lui Dumnezeu. Dimpotrivă, noi eram total nevrednici, dar Cristos a murit pentru noi, în pofida acestui lucru.

5:7 Acest act de iubire divină a fost unic şi fără precedent în experienţa umană. Viaţa celor mai mulţi oameni le este scumpă, şi nimeni nu s-ar gândi să şi-o piardă pentru o persoană nevrednică. De pildă, cei mai mulţi oameni nu ar muri pentru un ucigaş, pentru un adulter sau un gangster. De fapt, cei mai mulţi oameni nu ar muri nici pentru un om drept, adică pentru unul care este onest, vrednic de încredere, dar nu neapărat un om cu inima caldă. Ar fi posibil, într-un caz extrem, ca cineva să moară pentru un om bun, adică unul cu inima bună, o persoană prietenoasă, iubitoare şi demnă de a fi iubită.

5:8 Dragostea lui Dumnezeu este complet supranaturală, nefiind din lumea aceasta. El Şi-a demonstrat dragostea Sa minunată faţă de noi, trimiţându-L pe Preaiubitul Său Fiu să moară pentru noi, pe când eram noi încă păcătoşi. Dacă întrebăm de ce a făcut El acest lucru, trebuie să căutăm răspunsul în voia suverană a lui Dumnezeu Însuşi. Căci nu era nimic bun în noi, care să reclame o atare iubire.

5:9 Acum există un nou set de condiţii. Noi nu mai suntem socotiţi păcătoşi vinovaţi. Cu preţul enorm de mare al sângelui Mântuitorului, pe care l-a vărsat pentru noi la Calvar, noi am fost socotiţi neprihăniţi (drepţi) înaintea lui Dumnezeu. Întrucât El a plătit un preţ atât de mare ca să ne îndreptăţească pe când eram noi păcătoşi, oare nu ne va mântui El cu atât mai mult de mânie, prin Cristos? Dacă El deja a plătit preţul cel mai mare, ca să ne aducă în starea de har înaintea Sa, mai putem concepe oare că El ne va lăsa să pierim, până la urmă?

Mântuiţi de mânie ar putea însemna fie „mântuiţi prin scoaterea noastră afară din mânie“, fie „izbăviţi de orice contact cu mânia“. Aici credem că prepoziţia apo în greacă se referă la sensul al doilea – de mântuire de orice contact cu mânia lui Dumnezeu, fie în timp, fie în eternitate.

5:10 Revenind la ceea ce eram odinioară şi la ce suntem acum, gândiţi-vă la următorul lucru: Tocmai pe când eram duşmani am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său. Eram ostili faţă de Domnul şi împăcaţi cu această stare. Lăsaţi în voia noastră, nu simţeam deloc nevoia de a fi împăcaţi cu El. Gândiţi-vă: duşmani ai lui Dumnezeu!

Dar Dumnezeu nu a împărtăşit atitudinea noastră în această privinţă, ci a intervenit în cadrul unei manifestări exclusive de har. Moartea substituţionară a lui Cristos a înlăturat cauza ostilităţii noastre faţă de Dumnezeu – adică, păcatele noastre. Prin credinţa în Cristos am fost împăcaţi cu Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu ne-a cumpărat împăcarea cu un preţ atât de mare, oare ne va lăsa El vreodată să pierim? Dacă am fost împăcaţi prin moartea Fiului Său, care este un simbol al totalei slăbiciuni, oare nu vom fi noi păziţi până la sfârşit, prin viaţa actuală a lui Cristos – o viaţă de infinită putere – la dreapta lui Dumnezeu? Dacă moartea Lui a avut atâta putere să ne mântuiască, cu cât mai mult va avea viaţa Lui puterea de a ne păzi!

5:11 Şi acum am ajuns la al şaselea beneficiu al îndreptăţirii: De asemenea, ne bucurăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus. Nu numai că ne bucurăm de darurile Lui, ci ne bucurăm şi de Dătătorul acestor daruri! Înainte de a fi fost mântuiţi, ne găseam bucuria în alte lucruri. Acum tresăltăm de bucurie ori de câte ori ne amintim de El şi suntem trişti ori de câte ori uităm de El. Care a fost factorul acestei extraordinare transformări, ce ne-a făcut să ne putem bucura atât de mult în Dumnezeu? A fost lucrarea Domnului Isus Cristos. Ca în cazul tuturor celorlalte binecuvântări ale noastre, bucuria aceasta ne parvine prin El.

Al şaptelea beneficiu de care se bucură cei îndreptăţiţi îl găsim în cuvintele: Am primit acum împăcarea. Împăcarea se referă la stabilirea armoniei între Dumnezeu şi om prin lucrarea jertfitoare a Mântuitorului. Pătrunderea păcatului (în fiinţa umană) a produs înstrăinare, alienare şi vrăjmăşie între om şi Dumnezeu. Prin îndepărtarea păcatului, ce provocase alienarea, Domnul Isus i-a restabilit pe cei ce încred în El la starea de armonie cu Dumnezeu. Observăm, în treacăt, că nu Dumnezeu trebuia să se împace, ci omul avea nevoie să se împace, întrucât el era în vrăjmăşie cu Dumnezeu.