Mântuirea este aproape

Mântuirea este aproape

Romani capitolul 10

1. Fraţilor, dorinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu pentru israeliţi este să fie mântuiţi.
2. Le mărturisesc că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere:
3. pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi şi nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu.
4. Căci Cristos este împlinirea Legii, pentru ca oricine crede în El să poată primi neprihănirea.
5. Într-adevăr, Moise scrie că omul care împlineşte neprihănirea pe care o dă Legea va trăi prin ea.
6. Pe când iată cum vorbeşte neprihănirea pe care o dă credinţa: „Să nu zici în inima ta: „Cine se va sui în cer?” (Să-L coboare adică pe Cristos din Cer.)
7. Sau: „Cine se va coborî în Adânc?” (Să-L ridice adică pe Cristos din morţi.)
8. Ce zice ea deci? „Cuvântul este aproape de tine: în gura ta şi în inima ta.” Şi cuvântul acesta este Cuvântul credinţei, pe care-l propovăduim noi.
9. Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit.
10. Căci prin credinţa din inimă se primește neprihănirea şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire,
11. după cum zice Scriptura: „Oricine crede în El nu va fi făcut de ruşine.”
12. Într-adevăr, nu este nici o deosebire între iudeu şi grec; căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă.
13. Fiindcă „oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit.”
Lucrul acesta a fost vestit
14. Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor¹?
15. Şi cum vor propovădui, dacă nu sunt trimişi? După cum este scris: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia.”
16. Dar nu toţi au ascultat de Evanghelie. Căci Isaia zice: „Doamne, cine a crezut propovăduirea noastră?”
17. Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Cristos.
18. Dar eu întreb: „N-au auzit ei?” Ba da; căci „glasul lor a răsunat pe tot pământul şi cuvintele lor au ajuns până la marginile lumii.”
19. Dar întreb iarăşi: „N-a ştiut Israel lucrul acesta?” Ba da; căci Moise, cel dintâi, zice: „Vă voi întărâta la gelozie prin ceea ce nu este popor, vă voi aţâţa mânia printr-un popor fără pricepere.”
20. Şi Isaia merge cu îndrăzneala până acolo că zice: „Am fost găsit de cei ce nu Mă căutau; M-am făcut cunoscut celor ce nu întrebau de Mine.”
21. Pe când, despre Israel zice: „Toată ziua Mi-am întins mâinile spre un popor răzvrătit şi împotrivitor cu vorba.”

Comentariu de text

Prezentul Israelului

10:1 Învăţăturile lui Pavel au fost cât se poate de respingătoare pentru iudeii neconvertiţi. Ei l-au considerat un trădător şi un duşman al Israelului. Dar aici el îi asigură pe fraţii creştini cărora le-a adresat epistola de faţă că lucrul care va aduce cea mai mare desfătare inimii lui şi pentru care se roagă lui Dumnezeu cel mai fierbinte este ca Israelul să fie mântuit.

10:2 Departe de a-i condamna pe israeliţi pentru că ar fi fără Dumnezeu sau lipsiţi de religiozitate, apostolul depune mărturie că ei au o râvnă pentru Dumnezeu – fapt care reiese din minuţiozitatea cu care respectă ei ritualurile şi ceremoniile iudaismului şi din intoleranţa pe care o manifestă faţă de orice doctrină contrară. Dar râvna nu este de ajuns. Ea trebuie îmbinată cu adevărul deoarece, în caz contrar, ea poate face mai mult rău, decât bine.

10:3 Tocmai aici au greşit ei, necunoscând dreptatea lui Dumnezeu, necunoscând faptul că Dumnezeu le atribuie oamenilor dreptatea (neprihănirea) pe baza principiului credinţei, şi nu al faptelor. În schimb, ei au încercat să producă o neprihănire a lor proprie, prin păzirea legii. Au încercat să obţină bunăvoinţa lui Dumnezeu prin propriile lor eforturi, prin propriul lor caracter, prin propriile lor fapte bune şi au refuzat cu încăpăţânare să se supună planului lui Dumnezeu, prin care El îi socoteşte drepţi pe păcătoşii care cred în Fiul Său.

10:4 Dacă ar fi crezut în Cristos, ei ar fi văzut că El este sfârşitul legii pentru dreptate (neprihănire). Scopul legii este de a descoperi păcatul, de a mustra şi de a-i condamna pe călcătorii de lege. Legea nu poate să-i confere nimănui neprihănirea (dreptatea). Pedeapsa pentru călcarea legii este moartea. Prin moartea Sa, Cristos a plătit pedeapsa pentru legea pe care au călcat-o oamenii.

Când un păcătos Îl primeşte pe Domnul Isus Cristos ca Mântuitor al său, legea nu mai are nici un cuvânt de spus în privinţa lui. Prin moartea Înlocuitorului său, păcătosul salvat a murit faţă de lege. El a terminat cu legea şi cu orice încercări de a mai dobândi neprihănirea (dreptatea) prin această lege.

10:5 În vocabularul Vechiului Testament, putem distinge deosebirea dintre cuvintele legii şi cuvintele credinţei. De pildă, la Levitic 18:5 Moise scrie că omul care dobândeşte neprihănirea pe care o cere legea va trăi procedând aşa. Accentul e pus pe „dobândire“, nu pe acţiunea sa.

Desigur, această afirmaţie ne pune în faţa unui ideal pe care nimeni nu-l poate realiza. Tot ce spune textul este că, dacă cineva ar putea păzi cu desăvârşire şi în permanenţă legea, nu ar fi condamnat la moarte. Dar legea a fost dată unor oameni care erau deja păcătoşi, fiind deja condamnaţi la moarte. Chiar dacă ar fi reuşit să păzească legea cu desăvârşire, de atunci încolo, ei ar fi fost pierduţi şi în acest caz, întrucât Dumnezeu cere să se plătească şi pentru păcatele comise în trecut. Orice nădejde pe care ar avea-o oamenii de a dobândi neprihănirea prin lege sunt sortite, din capul locului, eşecului.

10:6 Pentru a arăta că limbajul credinţei se deosebeşte radical de cel al legii, Pavel citează mai întâi din Deuteronom 30:12, 13, care sună astfel:

Nu este în cer, ca să zici: „Cine se va sui pentru noi în cer şi să ne-o aducă, pentru ca s-o auzim şi s-o împlinim?“

Nu este nici dincolo de mare, ca să zici: „Cine va trece pentru noi dincolo de mare şi să ne-o aducă, pentru ca s-o auzim şi s-o împlinim?“

Ceea ce este interesant este că, în contextul lor din Deuteronom, aceste versete nu se referă deloc la credinţă şi la Evanghelie, ci la lege în general, şi la porunca concretă… (Deut. 30:10b). Dumnezeu spune că legea nu este ascunsă, distantă sau inaccesibilă. Nu e nevoie ca un om să se urce până la cer sau să traverseze marea pentru a o găsi. Ea este aproape şi tot ce trebuie să facă oamenii este să asculte de ea.

Dar apostolul Pavel ia aceste cuvinte şi le aplică la Evanghelie. El spune că limbajul credinţei nu-i cere unui om să se suie în cer ca să-L aducă de acolo pe Cristos jos. În primul rând, asta ar fi total imposibil şi în al doilea rând ar fi inutil, întrucât Cristos deja S-a coborât pe pământ la Întruparea Sa!

10:7 Când apostolul citează versetul 13 din Deuteronom 13, el schimbă cuvintele „Cine va traversa marea“ în „Cine se va coborî în adânc“. El scoate în evidenţă că Evanghelia nu le cere oamenilor să se coboare în mormânt pentru a-L învia pe Cristos din morţi. Asta ar fi nu numai o imposibilitate, dar şi o totală inutilitate, întrucât Cristos a înviat deja din morţi. Observaţi că la 10:6, 7 avem două doctrine privitoare la Cristos, care sunt cele mai dificil de acceptat pentru iudeu – întruparea Sa şi Învierea Sa. Totuşi el trebuie să le accepte, dacă doreşte să fie mântuit. Ne vom întâlni din nou cu aceste doctrine la 10:9, 10.

10:8 Dacă Evanghelia nu le spune oamenilor să facă nici un lucru care este cu neputinţă pentru oameni, după cum nu le spune să facă ceea ce a fost deja înfăptuit de Domnul, atunci ce le spune să facă?

Din nou, Pavel adaptează un verset din Deuteronom 30, pentru a afirma că Evanghelia este aproape, accesibilă, inteligibilă şi uşor de dobândit. Ea poate fi exprimată în conversaţie familiară (în ruga ta); şi poate fi lesne înţeleasă cu mintea (în inima ta) (Deut. 30:14). Este vestea bună a mântuirii prin credinţă, pe care Pavel şi alţi apostoli au propovăduit-o.

10:9 Iată Evanghelia în esenţă: Mai întâi, trebuie să accepţi adevărul Întrupării, potrivit căruia Pruncul din ieslea Betleemului este Domnul vieţii şi slavei, şi că Isus din Noul Testament este Domnul (Iehova) din Vechiul Testament.

În al doilea rând, trebuie să accepţi adevărul învierii Sale, cu tot ce presupune acesta. Dumnezeu L-a înviat din morţi ca dovadă că Cristos Şi-a încheiat lucrarea necesară pentru mântuirea noastră şi că Dumnezeu este mulţu-mit de această lucrare.

Crezând acest lucru din toată inima înseamnă a crede cu toate capacităţile mentale, emotive şi volitive ale unui om. Prin urmare, cu gura mărturiseşti pe Domnul Isus şi crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi. Este o însuşire personală a Persoanei şi lucrării Domnului Isus Cristos. Asta este credinţa salvatoare.

Întrebarea care se pune adesea este: „Poate o persoană să fie mântuită, acceptându-L pe Isus ca Mântuitor, fără să-L recunoască şi ca Domn?“ Biblia nu îi oferă nici o încurajare unei persoane care crede cu anumite rezerve mentale, de genul: „Îl iau pe Isus ca Mântuitor al meu, dar nu vreau să-L încoronez ca Domn al domnilor“. Pe de altă parte, cei care fac din supunerea în faţa lui Isus ca Domn o condiţie a mântuirii vor fi confruntaţi cu altă problemă:

„Până unde trebuie recunoscut El ca Domn?“ Puţini creştini pot declara că I s-au predat cu totul, în acest mod. Când vestim Evanghelia, trebuie să subliniem mereu că credinţa este singura condiţie a îndreptăţirii. Dar trebuie să le amintim fără încetare păcătoşilor şi sfinţilor că Isus Cristos este Domnul (Iehova- Dumnezeu) şi că trebuie recunoscut ca atare.

10:10 În continuarea explicaţiei, Pavel scrie că o persoană crede cu inima spre neprihănire (dreptate). Nu este vorba doar de o încuviinţare cu intelectul, ci o acceptare autentică, cu întreaga sa fiinţă. Când o persoană procedează astfel, este justificată imediat.

Apoi cu gura se face mărturisire în vederea mântuirii. Adică, credinciosul mărturiseşte public mântuirea pe care a primit-o deja. Mărturisirea nu este o condiţie a mântuirii, ci expresia exterioară inevitabilă a ceea ce s-a petrecut deja înăuntru, sau cum spune versetul: “If on Jesus Christ you trust, speak for Him you surely must” (în traducere: „Dacă te încrezi în Isus Cristos, nu se va putea să nu-I fii martor, să nu vorbeşti despre El“.).

Când cineva crede cu adevărat într-un lucru, el va dori să împărtăşească altora despre acest lucru. Tot aşa, când s-a născut cineva din nou, realitatea acestui fapt extraordinar nu va putea să fie ţinută secretă, ci persoana respectivă Îl va mărturisi pe Cristos.

Scriptura presupune că atunci când o persoană este mântuită, ea va mărturisi în public mântuirea ei. Cele două elemente sunt inseparabile, după cum a remarcat Kelly: „Când nu există o mărturisire a lui Cristos Domnul cu gura, nici nu se poate vorbi de mântuire sau, cum S-a exprimat Domnul: «Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit.»“

Denney face următoarele comentarii pe aceeaşi temă:

„O inimă care crede în vederea neprihănirii şi o gură care mărturiseşte în vederea mântuirii nu sunt, în realitate, două lucruri distincte, ci unul şi acelaşi lucru“.

Întrebarea care se pune în acest punct este: de ce apare mărturisirea pe primul loc la 10:9, fiind urmată de credinţă, pe când, la 10:10 credinţa este aşezată pe locul întâi, fiind urmată de mărturisire? Răspunsul nu este greu de găsit. În versetul 9 accentul cade pe Întruparea şi Învierea Domnului, aceste doctrine fiind menţionate în ordinea lor cronologică. Întruparea este prima – Isus este Domn. Apoi învierea – Dumnezeu L-a înviat din morţi. În versetul 10 accentul cade pe ordinea evenimentelor în procesul mântuirii păcătosului. Mai întâi, el crede, iar apoi depune o mărturie publică a mântuirii lui.

10:11 În acest punct din epistola sa, apostolul Pavel citează din Isaia 28:16, pentru a sublinia că oricine crede în El nu va fi dat de ruşine. Contemplarea mărturisirii lui Cristos în public ar putea genera teama că vei fi făcut de ruşine, dar, în realitate, situaţia se prezintă cu totul altfel. Actul nostru, prin care Îl mărturisim aici pe pământ, va fi urmat de actul Său, prin care El ne va mărturisi în cer. Noi avem o nădejde care nu va fi dezamăgită.

Cuvântul oricine constituie veriga de legătură cu ceea ce urmează, anume că slăvita mântuire a lui Dumnezeu este destinată tuturor, atât Neamurilor, cât şi evreilor.

10:12 În Romani 3:23 am aflat că nu este nici o deosebire între iudei şi Neamuri, în privinţa mântuirii, căci toţi sunt păcătoşi. Acum aflăm că nu este nici o deosebire în ce priveşte disponibilitatea mântuirii. Domnul nu este un Dumnezeu exclusiv, ci Domn al tuturor oamenilor. El este bogat faţă de toţi cei care Îl cheamă.

10:13 Este citat textul din Ioel 2:32 pentru a dovedi universalitatea Evangheliei. Nu cred că am găsi o exprimare mai simplă a căii mântuirii decât cea pe care o găsim în cuvintele: „Oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit“. Numele Domnului sunt cuvinte prin care este reprezentat Domnul Însuşi.

10:14 Dar o atare evanghelie presupune o proclamare universală. De ce folos ar fi mântuirea oferită iudeilor şi Neamurilor, dacă ei nu ar avea prilejul s-o audă? Aici este pulsul misionarismului creştin!

Printr-o serie de trei întrebări prefaţate de termenul „cum“ (Cum vor chema… cum vor crede… cum vor auzi fără cineva care să le predice), apostolul trece din nou în revistă etapele care duc la mântuirea iudeilor şi a Neamurilor. Poate că acestea ne vor fi mai clare, dacă vom inversa ordinea:

• Dumnezeu îi trimite pe slujitorii Săi pe teren.
• Aceştia predică vestea bună a mântuirii. Păcătoşii aud despre oferta de viaţă în
• Cristos pe care le-o face Dumnezeu.
• Unii din cei care aud cred mesajul vestit. Cei care cred cheamă Numele Domnului.
• Cei care cheamă Numele Domnului sunt mântuiţi.

Hodge scoate în evidenţă că acest argument se bazează pe principiul potrivit căruia dacă Dumnezeu dăruieşte voinţa înfăptuirii, El va asigura şi mijloacele prin care se va face înfăptuirea. Cum am arătat, aceasta este temelia pe care se întemeiază misionarismul creştin. Pavel apără aici propovăduirea Evangheliei către Neamuri – fapt cu care iudeii necredincioşi nu erau de acord.

10:15 Dumnezeu este Cel care îi trimite pe vestitori. Cine sunt însă trimişii? Ce facem noi cu privire la acest lucru? Avem noi picioarele frumoase pe care le atribuie Isaia celor care au vestit Evanghelia păcii, ale celor ce vestesc lucrurile bune (Is. 52:7)?

Prin cuvintele: frumoase sunt pe munţi picioarele celui ce aduce veşti bune Isaia se referă la Mesia. Aici la Romani 10:15 „El“ devine „ei“. El a venit, cu picioare frumoase, acum aproape două mii de ani. Acum noi avem privilegiul şi responsabilitatea de a aduce vestea cea bună unei lumi pierdute.

10:16 Dar Pavel este mâhnit din nou la gândul că nu toţi israeliţii au dat ascultare Evangheliei. Isaia a profeţit acest lucru când a spus: „Doamne, cine a crezut cele auzite de la noi?“ (Is. 53:1). Şi răspunsul pe care îl reclamă întrebarea este: „Nu mulţi“. Când a fost adusă vestea primei veniri a lui Mesia, nu mulţi au fost cei care au răspuns.

10:17 În acest citat din Isaia, Pavel observă că credinţa la care se referă profetul izvorăşte din mesajul auzit şi că acest mesaj a venit prin cuvântul despre Mesia. Prin urmare, el trage concluzia că credinţa vine prin auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Dumnezeu. Credinţa le parvine oamenilor atunci când ei aud propovăduirea noastră despre Domnul Isus Cristos, propovăduire bazată, desigur, pe cuvântul scris al lui Dumnezeu.

Dar nu este suficientă auzirea cu urechile. O persoană trebuie să audă cu inima şi mintea deschise, dorind să i se arate adevărul lui Dumnezeu. Dacă va face acest lucru, va descoperi că cuvântul acesta este adevărat şi că adevărul are capacitatea de a se confirma pe el însuşi. Apoi el va crede. Trebuie precizat însă că auzirea la care se referă acest verset nu presupune doar organul auzului, urechea. Asta pentru că cineva ar putea citi mesajul Evangheliei, în loc să-l audă cu urechea. De aceea vom spune că „a auzi“ înseamnă a primi cuvântul prin orice mijloace posibile.

10:18 Atunci care a fost problema? Oare nu au auzit şi iudeii şi Neamurile Evanghelia propovăduită? Ba da. Pavel împrumută cuvintele din Psalmul 19:4, pentru a demonstra că ei au auzit, spunând: Desigur, căci „glasul lor a răsunat pe tot pământul şi cuvintele lor au ajuns până la marginile lumii“.

Ceea ce este surprinzător este că aceste cuvinte din Psalmul 19 nu se referă, în textul original, la Evanghelie, ci descriu modul în care soarele, luna şi stelele mărturisesc slava lui Dumnezeu. Dar, aşa cum am arătat deja, Pavel împrumută aceste cuvinte, demonstrând că ele se aplică în egală măsură la propovăduirea Evangheliei în toată lumea, începând din vremea sa. Acelaşi Duh care a dăruit cuvintele iniţiale are dreptul de a le da o aplicaţie suplimentară, într-o altă perioadă a istoriei.

10:19 Chemarea Neamurilor şi respingerea evangheliei de către marea majoritate a iudeilor nu trebuia să fie o surpriză pentru poporul Israel. Propriile lor Scripturi le-au spus dinainte israeliţilor ce se va întâmpla. De pildă, Dumnezeu a avertizat că îl va provoca pe Israel la gelozie prin intermediul Neamurilor şi îl va mânia pe Israel printr-un popor idolatru şi nechibzuit (Deut. 32:21).

10:20 Recurgând la cuvinte şi mai directe, Isaia spune că Domnul Se va lăsa găsit de Neamuri, care nu-L căutau şi Se va face cunoscut celor care nu doreau să afle despre El (Is. 65:1). Luate integral, Neamurile nu L-au căutat pe Dumnezeu, ci s-au mulţumit cu religiile lor păgâne. Dar multe persoane individuale dintre Neamuri au răspuns când au auzit evanghelia. În general vorbind, Neamurile au răspuns într-o măsură mai mare decât iudeii.

10:21 Pe fundalul acesta al Neamurilor care se îndreaptă în număr mare spre Iehova, Isaia Îl înfăţişează pe Domnul stând toată ziua cu mâinile întinse, chemându-l pe Israel, dar răspunzându-I-se cu neascultare, încăpăţânare şi respingere.