Nașterea Bisericii

Nasterea Bisericii

Faptele Apostolilor 2:37-47

37. După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă şi i-au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Fraţilor, ce să facem?”
38. „Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, „şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Cristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.
39. Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.”
40. Şi, cu multe alte cuvinte, mărturisea, îi îndemna şi zicea: „Mântuiţi-vă din mijlocul acestui neam ticălos.”
41. Cei ce au primit propovăduirea lui au fost botezaţi; şi, în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete.
42. Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.
43. Fiecare era plin de frică şi prin apostoli se făceau multe minuni şi semne.
44. Toţi cei ce credeau erau împreună la un loc şi aveau toate de obşte.
45. Îşi vindeau ogoarele şi averile şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia.
46. Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă şi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă.
47. Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului popor. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi.

Comentariu de text

Nașterea Bisericii

2:37 Atât de zguduitoare a fost puterea de convingere a Duhului Sfânt, încât ascultătorii au răspuns imediat. Fără nici un îndemn din partea lui Pavel, ei strigă: „Ce să facem?“ – întrebare izvorâtă dintr-un profund sentiment de vinovăţie. Căci ei şi-au dat, în sfârşit, seama că Isus pe care L-au omorât este Fiul preaiubit al lui Dumnezeu! Acest Isus fusese înviat din morţi, aflându-Se acum în cer, în stare de proslăvire. În lumina acestor fapte incontestabile, cum mai puteau scăpa ucigaşii aceştia de judecată?

2:38 Petru le-a răspuns că trebuie să se pocăiască şi să fie botezaţi în Numele lui Isus Cristos spre iertarea păcatelor. Mai întâi trebuiau să se pocăiască, să-şi recunoască vina şi să se situeze de partea lui Dumnezeu, împotriva lor înşişi.

Apoi trebuiau să fie botezaţi spre iertarea păcatelor lor. La prima vedere, acest verset pare să propage învăţătura potrivit căreia mântuirea s-ar căpăta prin botez – şi mulţi oameni insistă că acesta ar fi sensul versetului. Dar o asemenea interpretare este imposibilă, din următoarele motive:

1. În zeci de pasaje din Noul Testament, se afirmă că mântuirea este prin credinţa în Domnul Isus Cristos (de exemplu, la Ioan 1:12; 3:16, 36; 6:47; Fapte 16:31; Ro. 10:9). Nici un verset nu ar putea contrazice o mărturie atât de covârşitoare ca cea expusă de pasajele menţionate mai sus.

2. Tâlharul de pe cruce a primit asigurarea mântuirii, fără să fi fost botezat (Luca 23:43).

3. Nu se afirmă nicăieri în Scriptură că Mântuitorul l-ar fi botezat pe cineva. Această omisiune ar fi cu totul inexplicabilă, dacă botezul ar fi esenţial în vederea mântuirii.

4. Apostolul Pavel s-a declarat mulţumit că el însuşi nu a botezat decât pe câţiva dintre corinteni – iarăşi, mulţumirea apostolului ar fi suspectă, dacă botezul ar putea mântui (1 Cor. 1:14-16).

Este important să observăm că numai iudeilor li s-a spus că trebuie să fie botezaţi în vederea iertării păcatelor (vezi Fapte 22:16). Or, tocmai în acest fapt credem noi că rezidă înţelegerea pasajului. Poporul Israel Îl răstignise pe Domnul slavei. Iudeii strigaseră: „Sângele Lui să cadă asupra noastră şi asupra copiilor noştri“ (Mat. 27:25). În felul acesta, culpabilitatea pentru moartea lui Mesia a fost revendicată de poporul Israel.

Între timp, unii din aceşti iudei şi-au dat seama de greşeala pe care au comis-o. Pocăindu-se, ei şi-au recunoscut păcatul în faţa lui Dumnezeu. Încrezându-se în Domnul Isus ca Mântuitor al lor, ei au fost regeneraţi şi au primit iertarea veşnică de păcate. Botezându-se în public, ei s-au desolidarizat astfel de neamul care L-a răstignit pe Domnul, identificându-se, în schimb, cu El. Botezul a devenit astfel semnul exterior al faptului că păcatul lor în legătură cu respingerea lui Cristos (precum şi celelalte păcate ale lor) au fost spălate. Prin aceasta ei au fost strămutaţi din tărâmul iudaic în cel creştin.

Dar nu botezul i-a mântuit, ci numai credinţa în Cristos a fost singura care a putut face acest lucru. A susţine că altfel ar sta lucrurile ar însemna a propovădui o altă evanghelie, fiind, prin urmare, anatema (Gal. 1:8, 9).

O altă interpretare a botezului spre iertarea păcatelor ne-o oferă Ryrie:

Asta nu înseamnă pentru ca păcatele să fie iertate, pentru că pretutindeni în Noul Testament păcatele sunt iertate ca urmare a credinţei în Cristos, şi nu ca rezultat al botezului. Înseamnă a fi botezat din pricina iertării păcatelor. Prepoziţia eis din textul grec, tradusă prin „pentru“, înseamnă „din pricina“ nu numai aici, ci şi în pasaje cum ar fi cel de la Matei 12:41, unde sensul poate fi doar acesta: „ei s-au pocăit din pricina [nu pentru că] predicării lui Iona“. Pocăinţa a adus iertarea păcatelor pentru această mulţime de oameni de la Rusalii şi, datorită faptului că le-au fost iertate păcatele, ei au fost rugaţi acum să se boteze.

Petru i-a asigurat că dacă se pocăiesc şi se botează, vor primi darul Duhului Sfânt. A insista că această ordine se aplică şi în cazul nostru, al celor de azi, ar însemna să răstălmăcim relaţiile administrative ale lui Dumnezeu în zilele primare ale bisericii. După cum a arătat atât de magistral H. P. Barker în lucrarea sa The Vicar of Christ (Vicarul lui Cristos), există patru comunităţi de credincioşi în cartea Faptelor Apostolilor şi ordinea primirii Duhului Sfânt diferă de la caz la caz.

Aici în Fapte 2:38 citim despre creştinii iudei. Pentru ei, ordinea a fost următoarea:

1. Pocăinţa.
2. Botezul în apă.
3. Primirea Duhului Sfânt.

Convertirea samaritenilor este consemnată la Fapte 8:14-17. Acolo citim că au avut loc următoarele evenimente:

1. Au crezut.
2. Au fost botezaţi în apă.
3. Apostolii s-au rugat pentru ei.
4. Apostolii şi-au pus mâinile peste ei.
5. Au primit Duhul Sfânt.

La Fapte 10:44-48 convertirea Neamurilor este avută în vedere. Observaţi care este ordinea în acest caz:

1. Credinţa.
2. Primirea Duhului Sfânt.
3. Botezul în apă.

Şi în sfârşit o ultimă comunitate de credincioşi este alcătuită din ucenici ai lui Ioan Botezătorul, Fapte 19:1-7:

1. Ei au crezut.
2. Au fost rebotezaţi.
3. Apostolul Pavel şi-a pus mâinile peste ei.
4. Ei au primit Duhul Sfânt.

Înseamnă asta că au existat patru căi de mântuire în Cartea Faptelor Apostolilor? Desigur că nu. Mântuirea a fost, este şi va fi întotdeauna numai pe baza credinţei în Domnul. Dar în perioada de tranziţie consemnată la Fapte, Dumnezeu a găsit de cuviinţă ca Duhul Sfânt să fie primit în împrejurări diferite, fără ca El să ne fi descoperit motivele pentru care a procedat astfel.

În concluzie, care din aceste modele se aplică în cazul nostru, al celor de astăzi? Întrucât israeliţii ca naţiune L-au respins pe Mesia, ei şi-au ratat orice privilegii speciale pe care le-ar fi avut altfel. Astăzi Dumnezeu Îşi cheamă din rândurile Neamurilor un popor, pentru Numele Său (Fapte 15:14). Prin urmare, ordinea valabilă în vremea de acum este cea pe care o găsim la Fapte 10:

• Credinţa.
• Primirea Duhului Sfânt.
• Botezul cu apă.

Noi credem că această ordine se aplică în cazul tuturor celor de azi, şi iudei, şi Neamuri. La început, aceasta ar putea părea un fapt arbitrar. Dar s-ar putea pune întrebarea: „Când a încetat ordinea de la Fapte 2:38 să se aplice în cazul iudeilor şi când a început ordinea din Fapte 10:44-48?“ Desigur, nu se poate preciza data exactă. Dar cartea Fapte urmăreşte o tranziţie treptată de la faza în care Evanghelia era adresată în principal iudeilor, la faza în care se adresează în principal Neamurilor.

Dar când ajungem la sfârşitul cărţii Fapte, constatăm că poporul Israel a fost pus, în mare, deoparte. Prin necredinţa sa, el şi-a ratat orice pretenţie pe care ar fi putut-o avea de a fi poporul ales al lui Dumnezeu. În timpul Epocii Bisericii, el este cotat la un loc cu celelalte popoare neevreieşti şi ordinea lui Dumnezeu schiţată la Fapte 10:44-48 se aplică în acest caz.

2:39 Petru le aminteşte apoi că făgăduinţa Duhului Sfânt este pentru ei şi pentru copiii lor (poporul evreu) şi pentru toţi cei care sunt departe (Neamurile), în număr cât de mare le va chema Dumnezeu.

Chiar oamenii care afirmaseră anterior: „Sângele Lui să cadă peste noi şi peste copiii noştri“ sunt asiguraţi acum de har, atât ei, cât şi copiii lor, dacă îşi vor pune încrederea în Domnul.

Versetul acesta a fost adesea folosit ca bază de plecare pentru învăţătura greşită, potrivit căreia copiii părinţilor credincioşi sunt asiguraţi, bucurându-se şi ei de privilegiile legământului, sau că sunt automat salvaţi. Spurgeon dă un răspuns foarte eficace la această concepţie greşită:

Oare când va înţelege Biserica lui Dumnezeu că: „ce e născut din carne este carne şi ce e născut din Duhul este Duh“? „Cine poate scoate un lucru curat dintr-unul necurat?“ Naşterea naturală transmite murdăria naturii, dar nu poate conferi pacea. Sub noul legământ, ni se spune în mod expres că fiii lui Dumnezeu sunt „născuţi nu din sânge, nici din voia cărnii [firii], nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu“.

Ceea ce trebuie remarcat este că promisiunea nu este adresată doar vouă şi copiilor voştri, ci şi tuturor celor care sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru. Este acelaşi grad atotcuprinzitor şi inclusiv pe care îl conţine invitaţia Evangheliei, prin cuvântul „oricine“.

2:40 Capitolul de faţă nu consemnează mesajul lui Petru în întregime. Dar punctele esenţiale din restul mesajului constituie un îndemn la adresa ascultătorilor săi iudei, ca aceştia să se mântuiască din mijlocul unei generaţii perverse, care L-a respins şi L-a omorât pe Domnul Isus. Lucrul acesta îl pot face desolidarizându-se în public de orice legături cu neamul vinovat al Israelului, prin botezul creştin.

2:41 O mare mulţime de oameni au păşit în faţă, dorind să fie botezaţi, ca dovadă exterioară a faptului că au primit cu bucurie cuvântul lui Petru ca pe cuvântul lui Dumnezeu.

În ziua aceea s-au adăugat la ceata credincioşilor circa trei mii de suflete. Dacă cea mai bună dovadă a lucrării Duhului Sfânt este convertirea sufletelor, atunci negreşit lucrarea lui Petru se înscrie în această categorie. Desigur acest pescar galileean îşi va fi amintit de cuvintele Domnului Isus: „Vă voi face pescari de oameni“ (Mat. 4:19), precum şi de cealaltă rostire a Mântuitorului: „Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu; şi va face lucrări şi mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl“ (Ioan 14:12).

E bine să observăm grija cu care este consemnat numărul convertiţilor – aproape trei mii de suflete. Nu le-ar strica tuturor slujitorilor Domnului să dea dovadă de aceeaşi grijă când fac totalul celor care „s-au decis“ pentru Cristos.

2:42 Dovada realităţii constă în statornicie, în continuitate. Convertiţii aceştia au dovedit realitatea mărturisii lor de credinţă, prin faptul că au rămas statornici în:

1. Învăţătura (doctrina) apostolilor. Asta înseamnă scrierile inspirate ale apostolilor, transmise iniţial pe cale orală, iar mai apoi sub forma actuală scrisă, a Noului Testament.

2. Părtăşia. O altă dovadă a vieţii noi a fost dorinţa noilor credincioşi de a fi cu copiii Domnului şi de a împărţi în comun lucrurile. Ei erau pătrunşi de sentimentul despărţirii de lume şi alipirii de Dumnezeu, al apartenenţei la o comunitate de interese comune cu alţi creştini.

3. Frângerea pâinii. Această expresie se referă în Noul Testament atât la Cina Domnului, cât şi la luarea în comun a meselor. Sensul fiecărui text trebuie stabilit în funcţie de context. Aici evident este o referire la Cina Domnului, întrucât ar fi absolut gratuit să se afirme că au stăruit în luarea împreună a meselor. De la Fapte 20:7 aflăm că primii creştini aveau obiceiul să frângă pâinea în prima zi a săptămânii. În primele zile ale Bisericii, cina Domnului era însoţită de un ospăţ al iubirii („o agapă“), ca mijloc prin care sfinţii îşi exprimau preţuirea unii faţă de alţii. Dar, pe măsură ce s-au înteţit abuzurile, acest gen de agapă şi-a încetat apariţia.

4. Rugăciuni. Aceasta a constituit a patra practică de bază a bisericii primare şi a exprimat totala bizuire pe Domnul, în privinţa închinării, călăuzirii, păstrării şi slujirii credincioşilor.

2:43 Oamenii au fost cuprinşi de un sentiment de uimire şi reverenţă. Măreaţa putere a Duhului Sfânt a fost atât de evidentă încât peste inimi s-a lăsat o tăcere, o anumită reţinere. Sufletele le-au fost umplute de uimire, văzându-i pe apostoli săvârşind multe minuni şi semne. „Minunile“ sunt sinonime cu miracolele, producând uimire. „Semnele“ au fost miracole menite să transmită învăţătură. Un miracol poate fi atât o minune, cât şi un semn.

2:44, 45 Credincioşii se adunau tot timpul împreună şi aveau toate lucrurile de obşte. Atât de mult fusese revărsată dragostea lui Dumnezeu în inimile lor, încât nu mai considerau posesiunile lor materiale ca fiind ale lor (4:32). Oriunde se constata că există o nevoie în cadrul părtăşiei, ei îşi vindeau proprietăţile personale şi împărţeau sumele obţinute. Astfel exista egalitate.

În rândul celor care au crezut s-a manifestat o asemenea unitate a inimii şi a intereselor, în care egoismul firesc, propriu condiţiei obişnuite a omului căzut, a fost înghiţit de plinătatea unei iubiri izvorâte din însăşi iubirea divină. Ei erau împreună într-un grad atât de mare încât tot ce aveau era folosit în comun; şi asta nu prin vreo lege sau constrângere din afară, care ar fi răpit farmecul acestei unităţi, ci datorită conştiinţei despre starea lor în Cristos şi la ce însemna Cristos pentru fiecare dintre ei. Fiind umpluţi de El peste măsură cu o binecuvântare pe care nimic n-o putea umbri şi care sporea pe măsură ce slujeau tot mai mult, „ei îşi vindeau ogoarele şi averile, împărţind banii la toţi, după nevoile fiecăruia“.

Mulţi din vremea noastră susţin că nu trebuie să urmăm această practică a creştinilor primari, fiind doar la un pas de a afirma prin aceasta că de fapt nu ar trebui să ne iubim aproapele ca pe noi înşine! Dar această împărţire în comun a tuturor bunurilor personale şi a averilor imobiliare era roada inevitabilă a unor vieţi umplute cu Duhul Sfânt. S-a afirmat că „un creştin adevărat nu poate suporta să aibă prea mult pentru el, când alţii au prea puţin“.

2:46 Versetul acesta arată efectul Rusaliilor asupra vieţii religioase şi vieţii în familie.

Cât priveşte viaţa religioasă, să nu uităm că aceşti convertiţi de la început proveneau din iudaism. Deşi Biserica îşi începuse deja existenţa, legăturile cu templul iudaic nu au fost întrerupte imediat. Procesul debarasării de veşmintele mortuare ale iudaismului a continuat pe tot parcursul evenimentelor cuprinse în cartea Fapte. Şi astfel credincioşii au continuat să frecventeze serviciile de la templu, unde li se citea şi expunea Vechiul Testament. În plus, desigur, ei se adunau prin case, unde erau angajaţi în acţiunile descrise în versetul 42.

Cât priveşte viaţa de familie, citim că frângeau pâinea… luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă. Aici contextul pare să indice în mod clar că este vorba despre frângerea pâinii în mod normal, cu ocazia meselor obişnuite, nu la Cina Domnului. Bucuria mântuirii lor se revărsa în toate aspectele vieţii lor, până la cele mai mici detalii, înnobilându-le cu aureola slavei divine.

2:47 Viaţa devenise un imn de laudă şi un psalm de mulţumire pentru cei ce fuseseră izbăviţi din puterea întunericului şi strămutaţi în Împărăţia iubirii Fiului lui Dumnezeu.

La început, credincioşii erau plăcuţi înaintea întregului popor (sau, cum se spune în textul englez: „aveau trecere înaintea tuturor oamenilor“, n.tr.). Dar această stare nu a durat mult. Prin însăşi natura ei, credinţa creştină în mod inevitabil va stârni ura şi împotrivirea inimii umane. Mântuitorul Şi-a avertizat ucenicii să se ferească de popularitate (Luca 6:26) şi le-a promis că vor avea parte de prigoane şi strâmtorări (Mat. 10:22, 23). Prin urmare, această „trecere“ de care s-au bucurat la început nu a fost decât o etapă trecătoare, fiind curând urmată de o înverşunată împotrivire.

Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi. Părtăşia creştină s-a lărgit, prin noii convertiţi care se adăugau zilnic la ceata creştinilor. Cei care auzeau Evanghelia aveau responsabilitatea de a-L accepta pe Isus Cristos printr-un act hotărât al voinţei lor. Alegerea şi adăugarea pe care o face Domnul nu exclude responsabilitatea omului.

Aşadar, în capitolul acesta avem relatarea turnării Duhului Sfânt, a memorabilei cuvântări rostite de Petru în faţa adunării iudeilor, a convertirii unei mari mulţimi de oameni şi a scurtei descrieri a felului de trai existent în mijlocul creştinilor primari. Cât priveşte aceas tă viaţă, esenţa ei a fost descrisă cu foarte multă măiestrie în a 13-a ediţie a Enciclopediei Britanice, în articolul referitor la „Istoria Bisericii“:

Elementul cel mai remarcabil al vieţii creştinilor primari a fost convingerea lor fermă că sunt un popor al lui Dumnezeu, oameni chemaţi şi puşi deoparte de El. Biserica creştină, în gândirea ei, a fost o instituţie divină, iar nu omenească. Ea a fost întemeiată şi controlată de Dumnezeu şi chiar şi lumea a fost creată din pricina ei.

Această concepţie… a stăpânit întreaga viaţă a creştinilor primari, atât pe plan individual, cât şi social. Ei se considerau separaţi de restul lumii, dar legaţi între ei cu legături tainice. Cetăţenia lor era în cer, nu pe pământ, iar principiile legii după care se străduiau să se călăuzească proveneau de sus. Lumea în care trăiau era pentru ei doar vremelnică, adevărata lor viaţă fiind în viitor.

Cristos avea să se întoarcă în curând; deci serviciile lor, muncile pe care trebuiau să le presteze la stăpâni sau plăcerile acestui veac erau de prea mică importanţă pentru ei… Duhul Sfânt era prezent în viaţa de zi cu zi a creştinilor şi toate harurile creştine îşi manifestau roada în ei.

Una din urmările acestui crez a fost caracterul specific de entuziasm şi inspiraţie pe care-l etala felul lor de trai. Căci ei nu trăiau experienţele cotidiene ale oamenilor obişnuiţi, ci ale unor oameni care au fost smulşi din ei înşişi şi strămutaţi într-o sferă mai înaltă.

E de ajuns să citim acest articol, să ne dăm seama cât de mult s-a îndepărtat, într-o anumită privinţă, Biserica de la această stare de vigoare şi solidaritate!
Pagini Crestine,Nasterea Bisericii,Pagini Crestine,Nasterea Bisericii,Pagini Crestine,Nasterea Bisericii,Pagini Crestine,Nasterea Bisericii,Pagini Crestine,Nasterea Bisericii,Pagini Crestine,Nasterea Bisericii,Pagini Crestine,Nasterea Bisericii,Pagini Crestine,Nasterea Bisericii,Pagini Crestine,Nasterea Bisericii,Pagini Crestine,Nasterea Bisericii,Pagini Crestine,Nasterea Bisericii,Pagini Crestine,Nasterea Bisericii