Domnul Isus își instruiește ucenicii

Domnul Isus isi instruieste ucenicii

Luca 17:1-10

1. Isus a zis ucenicilor Săi: „Este cu neputinţă să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de acela prin care vin!
2. Ar fi mai de folos pentru el să i se lege o piatră de moară de gât şi să fie aruncat în mare, decât să facă pe unul dintre aceşti micuţi să păcătuiască.
3. Luaţi seama la voi înşivă! Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l! Şi dacăi pare rău, iartă-l!
4. Şi chiar dacă păcătuieşte împotriva ta de şapte ori pe zi şi de şapte ori pe zi se întoarce la tine şi zice: „Îmi pare rău!” – să-l ierţi.”
5. Apostolii au zis Domnului: „Măreşte-ne credinţa!”
6. Şi Domnul a zis: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice sicomorului acestuia: „Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare” şi v-ar asculta.
7. Cine dintre voi, dacă are un rob care ară sau paşte oile, îi va zice, când vine de la câmp: „Vino îndată şi şezi la masă”?
8. Nu-i va zice mai degrabă: „Pregăteşte-mi să mănânc, încinge-te şi slujeşte-mi până voi mânca şi voi bea eu; după aceea, vei mânca şi vei bea şi tu”?
9. Va rămâne el îndatorat faţă de robul acela, pentru că robul a făcut ce-i fusese poruncit? Nu cred.
10. Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: „Suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem.”

Comentariu de text

Cu privire la pericolul ofensării (17:1, 2)

E greu de stabilit în acest punct din acest capitol înlănţuirea ideilor. Mai că suntem înclinaţi să credem că Luca ar fi compilat aici câteva subiecte fără legătură între ele. Dar remarcile Domnului Isus, despre pericolul de a ofensa, cu care începe capitolul, ar putea fi puse în legătură cu istoria bogatului de la sfârşitul capitolului 16.

A trăi în lux şi satisfacerea plăcerilor ar putea constitui o pricină de poticnire pentru alţii, care sunt mai de puţin timp credincioşi. Mai ales, dacă un om are reputaţia de a fi creştin, în care caz exemplul lui va fi urmat de alţii. Cât de gravă este, în acest caz, fapta de a-i convinge pe unii oameni, dispuşi să-L urmeze pe Cristos, să aleagă, în schimb, o viaţă de materialism şi închinare la zeul banului!

Desigur, principiul se aplică în egală măsură şi la modul general. Cei mici pot fi făcuţi să se poticnească, dacă vor fi încurajaţi să îmbrăţişeze duhul şi stilul de viaţă al lumii. Ei vor putea fi făcuţi să se poticnească dacă li se vor propovădui învăţături ce diluează sensurile precise ale Cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum le găsim exprimate în Biblie. Orice lucru care îi îndepărtează de la calea unei credinţe simple şi curate, de devotament faţă de Domnul, de sfinţenie şi predare, va constitui o pricină de poticnire.

Bun cunoscător al naturii umane şi al condiţiilor care prevalează în lume, Domnul a spus că este cu neputinţă să nu vină prilejurile de poticnire. Dar asta nu diminuează cu nimic vinovăţia celor care se lasă antrenaţi să devină cauza poticnirii altora. Ar fi mai bine dacă li s-ar lega o piatră de moară de gât, şi să se înece în adâncurile mării, decât să facă pe unul din aceşti micuţi să se poticnească. Pare evident că folosirea unor cuvinte atât de tari au darul de a ilustra nu numai moartea fizică, ci şi condamnarea veşnică.

Când Domnul S-a referit la pericolul de a-i face pe unul din aceşti micuţi să se poticnească, probabil că S-a gândit nu numai la copii, ci şi la ucenicii mai tineri pe calea credinţei, întorşi mai de curând la Domnul.

Cu privire la nevoia de a avea un spirit iertător (17:3, 4)

În viaţa creştină nu există doar pericolul de a-i face pe alţii să se poticnească. Mai există şi pericolul de a ţine necaz pe cineva sau de a refuza să-l ierţi, când persoana respectivă îşi cere iertare. De asta se ocupă Domnul în fragmentul de faţă.

Noul Testament ne învaţă că trebuie să urmăm următoarea procedură în situaţii de genul acesta:

1. Dacă unui creştin i s-a făcut un rău, o nedreptate, mai întâi de toate, el trebuie să ierte în inima lui persoana care i-a greşit (Ef. 4:32). Asta îi va păzi sufletul de resentimente şi maliţiozitate.
2. Apoi are datoria de a se duce în particular la persoana care i-a greşit şi s-o mustre (v. 3; vezi şi Mat. 18:15). Dacă persoana respectivă se pocăieşte, atunci trebuie să i se spună că a fost iertată. Dacă păcătuieşte de repetate ori şi se pocăieşte de repetate ori, trebuie să fie iertată (v. 4).
3. Dacă mustrarea în particular nu dă rezultatele scontate, atunci persoana lezată trebuie să ia unul sau doi martori (Mat. 18:16). Dacă cel care a greşit nu ascultă nici de aceştia, atunci chestiunea trebuie adusă în faţa bisericii. Dacă nu ascultă nici de biserică, atunci urmarea este excomunicarea sau excluderea sa (Mat. 18:17).

Scopul mustrării şi al altor acţiuni cu caracter disciplinar nu este acela de revanşă sau de umilire a celui care a greşit, ci de a-l readuce la părtăşia cu Domnul şi cu fraţii săi. Orice mustrare trebuie să se facă în spiritul dragostei. Noi n-avem de unde şti dacă pocăinţa persoanei mustrate este reală. Va trebui s-o credem pe cuvânt că s-a pocăit cu adevărat.

Acesta e şi motivul pentru care Domnul spune: „Şi chiar dacă păcătuieşte împotriva ta de şapte ori pe zi şi de şapte ori pe zi se întoarce la tine şi zice: «Mă pocăiesc», să-l ierţi“. Este chiar modul plin de har şi tandreţe în care Se poartă Tatăl cu noi înşine.

Indiferent de câte ori greşim noi faţă de El, avem totdeauna asigurarea că: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate“. (1 Ioan 1:9).

Cu privire la credinţă (17:5, 6)

17:5 Ideea de a ierta de şapte ori într-o singură zi li s-a părut ucenicilor extrem de dificilă, dacă nu de-a dreptul imposibilă. Au considerat că nu sunt în stare de o manifestare atât de avansată a harului. Şi astfel L-au rugat pe Domnul să le mărească credinţa.

17:6 Răspunsul Domnului a lăsat să se înţeleagă că nu era vorba despre cantitatea credinţei, ci de calitatea ei. Mai mult, nu se punea problema ca ei să capete mai multă credinţă, ci să uzeze de credinţa pe care o posedau deja.

Mândria şi importanţa care ni le acordăm nouă înşine sunt lucrurile care ne împiedică să-i iertăm pe fraţii noştri. Mândria aceea trebuie să fie smulsă din rădăcini şi aruncată afară. Dacă credinţa cât un grăunte de muştar poate dezrădăcina un dud, sădindu-l în mare, cu atât mai mult ne va asigura biruinţa asupra împietririi inimii noastre şi duhului nostru nezdrobit, care ne împiedică să ne iertăm fratele de nenumărate ori.

Cu privire la robii netrebnici (17:7-10)

17:7-9 Adevăratul rob al lui Cristos nu are motive să fie mândru. Orgoliul şi importanţa de sine trebuie smulse din rădăcini şi înlocuite cu un sentiment real de nevrednicie.

Aceasta este lecţia care se desprinde din istoria robului. Acest slujitor arase sau păscuse oile toată ziua. Când a venit acasă de la câmp, după o zi de trudă, stăpânul nu-i spune să se aşeze la masă pentru a i se servi cina, ci îi porunceşte să-şi pună şorţul şi să-i servească lui cina. Abia după aceea i se permite robului să cineze şi el. Stăpânul nu-i mulţumeşte pentru tot ce a făcut, deoarece sunt corvoade normale, pe care trebuie să le îndeplinească un rob. Căci un rob aparţine stăpânului său şi principala lui îndatorire este să asculte de stăpânul său.

17:10 Deci ucenicii sunt robii Domnului Isus Cristos. Ei aparţin Lui – cu duhul, cu sufletul şi cu trupul lor. În lumina jertfei de la Calvar, indiferent ce ar face ei, niciodată nu vor putea să compenseze îndeajuns pentru ceea ce a înfăptuit Domnul pe cruce. Aşadar, după ce ucenicul a făcut tot ce i s-a poruncit în Noul Testament, trebuie să admită că rămâne un rob netrebnic, care nu a făcut decât ceea ce avea datoria să facă.

Potrivit lui Roy Hession, cinci sunt trăsăturile care-l caracterizează pe rob:

1. El trebuie să fie dispus să poarte povară după povară, fără să se ocupe de el însuşi.
2. Procedând astfel, el trebuie să se împace cu gândul că nu i se va mulţumi pentru ceea ce a făcut.
3. După ce a făcut toate acestea, el nu trebuie să-l acuze pe stăpânul său de egoism.
4. El trebuie să mărturisească că este un rob netrebnic.
5. El trebuie să recunoască faptul că, purtându-se cu blândeţe şi smerenie, nu a făcut decât ceea ce avea datoria să facă.

Pagini Crestine,Domnul Isus isi instruieste ucenicii,Pagini Crestine,Domnul Isus isi instruieste ucenicii,Pagini Crestine,Domnul Isus isi instruieste ucenicii,Pagini Crestine,Domnul Isus isi instruieste ucenicii,Pagini Crestine,Domnul Isus isi instruieste ucenicii,Pagini Crestine,Domnul Isus isi instruieste ucenicii,Pagini Crestine,Domnul Isus isi instruieste ucenicii,Pagini Crestine,Domnul Isus isi instruieste ucenicii,Pagini Crestine,Domnul Isus isi instruieste ucenicii