Bucurie pentru regăsirea lucrurilor pierdute

Bucurie pentru regasirea lucrurilor pierdute

Luca 15:1-10

1. Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-L asculte.
2. Şi fariseii şi cărturarii cârteau şi ziceau: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei.”
3. Dar El le-a spus pilda aceasta:
4. „Care om dintre voi, dacă are o sută de oi şi pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă pe islaz şi se duce după cea pierdută până când o găseşte?
5. După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri;
6. şi, când se întoarce acasă, cheamă pe prietenii şi vecinii săi şi le zice: „Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută.”
7. Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi care n-au nevoie de pocăinţă.
8. Sau care femeie, dacă are zece lei de argint, şi pierde unul din ei, nu aprinde o lumină, nu mătură casa şi nu caută cu băgare de seamă până când îl găseşte?
9. După ce l-a găsit, cheamă pe prietenele şi vecinele ei şi zice: „Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci am găsit leul pe care-l pierdusem.”
10. Tot aşa, vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte.”

Comentariu de text

Parabola oii pierdute (15:1-7)

15:1, 2 Misiunea de învăţător a Domnului nostru din capitolul 14 pare să-i fi atras pe dispreţuiţii perceptori ai impozitului, precum şi alte persoane păcătoase în exterior. Deşi Isus i-a mustrat pe aceştia pentru păcatele lor, mulţi dintre ei au recunoscut că Domnul are dreptate. Ei i-au dat dreptate lui Cristos, chiar în defavoarea lor. Pătrunşi de o adevărată pocăinţă, ei L-au recunoscut ca Domn. Oriunde Isus găsea oameni dispuşi să-şi recunoască păcatul, El gravita spre ei şi le dăruia ajutor spiritual şi binecuvântări.

Fariseii şi cărturarii erau înciudaţi pentru că Isus a fraternizat cu oameni recunoscuţi drept păcătoşi. Ei nu îi tratau cu har pe aceşti leproşi sociali şi morali şi aveau resentimente faţă de Isus pentru că El Se apropia de astfel de oameni. Şi astfel ei i-au azvârlit acuza: „Omul acesta îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei“. Desigur, acuzaţia era adevărată. Ei îi atribuiau însă o vină, deşi, procedând aşa, Domnul Isus nu făcea altceva decât să împlinească scopul pentru care a venit în lume!

Tocmai ca răspuns la acuzaţia lor a povestit Domnul Isus parabolele oii pierdute, a monedei pierdute şi a fiului pierdut. Toate acestea erau rostite la adresa fariseilor, care nu s-au smerit niciodată suficient în faţa lui Dumnezeu pentru a-şi recunoaşte starea pierdută. În fapt, ei erau la fel de pierduţi ca vameşii şi păcătoşii, dar refuzau cu încăpăţânare s-o recunoască.

Ideea centrală a celor trei naraţiuni este că Dumnezeu Se bucură nespus de mult când îi vede pe păcătoşi pocăindu-se, dar nu are nici o satisfacţie să vadă făţarnici cu neprihănire de sine, care sunt prea mândri să recunoască starea groaznică de păcătoşenie în care se află.

15:3, 4 Aici Domnul Isus este înfăţişat sub simbolul unui păstor. Cele nouăzeci şi nouă de oi îi reprezintă pe cărturari şi pe farisei. Oaia pierdută îl întruchipează pe vameş sau pe alt păcătos care-şi recunoaşte păcătoşenia.

Când păstorul îşi dă seama că una din oile sale s-a pierdut, le lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustiu, adică afară din staul, şi se duce după cea pierdută, până când o găseşte.

În ce-L priveşte pe Domnul, această călătorie a constat în coborârea Sa pe pământ, desfăşurarea lucrării publice, respingerea Sa, suferinţele şi moartea Sa.

Cât de adevărate sunt cuvintele binecunoscutului imn: “The Ninety and Nine” („Cele nouăzeci şi nouă“):

15:5 După ce a găsit oaia, el a aşezat-o pe umerii săi şi a adus-o acasă la el. Asta sugerează că oaia salvată s-a bucurat de privilegiile şi intimitatea pe care nu le cunoscuse, cât timp se aflase la un loc cu celelalte.

15:6 Păstorul şi-a chemat prietenii şi vecinii, pentru ca aceştia să se poată bucura împreună cu el de salvarea oii pierdute. Vedem aici bucuria Mântuitorului pentru fiecare păcătos ce se pocăieşte.

15:7 Lecţia care se desprinde de aici e limpede: Este bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, dar nu e nici o bucurie pentru nouăzeci şi nouă de păcătoşi care n-au fost niciodată mustraţi în inima lor şi conştientizaţi de starea lor pierdută. Versetul 7 nu înseamnă că ar fi unii care nu ar avea nevoie de pocăinţă. Toţi oamenii sunt păcătoşi şi toţi trebuie să se pocăiască, pentru a fi mântuiţi. Versetul îi descrie pe cei care, în opinia lor, n-au trebuinţă de pocăinţă.

Parabola monedei pierdute (15:8-10)

Femeia din istorioara de faţă ar putea să-L întruchipeze pe Duhul Sfânt, care îi caută pe cei pierduţi cu lampa Cuvântului lui Dumnezeu. Cele nouă monede de argint se referă la cei nepocăiţi, în vreme ce moneda pierdută îl reprezintă pe omul care este dispus să mărturisească că nu are legătură cu Dumnezeu. În relatarea precedentă, oaia se rătăcise din proprie voinţă. Moneda este un obiect fără viaţă, asta sugerând condiţia unui păcătos, care este mort în păcatele sale.

Femeia caută cu grijă moneda până când o găseşte. Apoi cheamă prietenele şi vecinele ei, pentru ca şi ele să se bucure împreună cu ea. Banul pierdut pe care l-a găsit ea i-a adus mai multă satisfacţie decât ceilalţi nouă bani, pe care nu i-a pierdut niciodată.

Tot aşa este şi cu Dumnezeu. Păcătosul care se smereşte şi îşi mărturiseşte starea pierdută umple de bucurie inima lui Dumnezeu, pe când Domnul nu se bucură de cei care nu simt niciodată nevoia de a se pocăi.
Pagini Crestine,Bucurie pentru regasirea lucrurilor pierdute,Pagini Crestine,Bucurie pentru regasirea lucrurilor pierdute,Pagini Crestine,Bucurie pentru regasirea lucrurilor pierdute,Pagini Crestine,Bucurie pentru regasirea lucrurilor pierdute,Pagini Crestine,Bucurie pentru regasirea lucrurilor pierdute,Pagini Crestine,Bucurie pentru regasirea lucrurilor pierdute