Iertarea prin credință

Iertarea prin credință

Romani 3:21-31

21. Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi Prorocii –
22. şi anume neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire.
23. Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.
24. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus.
25. Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui, căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu,
26. pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.
27. Unde este dar pricina de laudă? S-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu, ci prin legea credinţei.
28. Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii.
29. Sau, poate, Dumnezeu este numai Dumnezeul iudeilor? Nu este şi al neamurilor? Da, este şi al neamurilor,
30. deoarece Dumnezeu este unul singur şi El va socoti neprihăniţi prin credinţă pe cei tăiaţi împrejur şi tot prin credinţă şi pe cei netăiaţi împrejur.
31. Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.

Comentariu de text

3:21 Am ajuns acum la focarul scrisorii lui Pavel către Romani, în care el răspunde la întrebarea:

Potrivit Evangheliei, cum pot păcătoşii răi să fie îndreptăţi de un Dumnezeu sfânt?

Pavel îşi începe răspunsul, afirmând că neprihănirea [dreptatea] lui Dumnezeu a fost revelată fără lege. Asta înseamnă că ne-a fost dezvăluit un plan sau un program, prin intermediul căruia Dumnezeu îi poate mântui pe păcătoşii nedrepţi, fără ca prin aceasta să calce dreptatea Sa. Şi acest plan nu constă în obligativitatea oamenilor de a păzi legea.

Întrucât Dumnezeu este sfânt, El nu poate tolera păcatul, nu-l poate ignora şi nu Se poate preface că nu-l vede, ci trebuie să-l pedepsească. Iar pedeapsa păcatului este moartea. Dar Dumnezeu îl iubeşte pe păcătos şi doreşte să-l mântuiască. Prin urmare, aici intervine dilema: neprihănirea lui Dumnezeu reclamă moartea păcătosului, dar, în dragostea Lui, Dumnezeu doreşte fericirea veşnică a păcătosului.

Evanghelia ne descoperă cum îi poate mântui Dumnezeu pe păcătoşi, fără ca prin aceasta să-Şi compromită dreptatea Sa. Planul drept este mărturisit de lege şi de profeţi. El a fost prezis în tipurile şi simbolurile prezente în întregul sistem al jertfelor, conform căruia, pentru ca să poată avea loc ispăşirea, este nevoie de vărsare de sânge. Planul acesta a fost însă vestit şi prin intermediul unor profeţii directe (vezi, de pildă, Is.51:5, 6, 8; 56:1; Dan. 9:24).

3:22 Versetul 21 ne-a spus că această mântuire dreaptă nu se capătă prin ţinerea legii. Acum apostolul ne spune cum se capătă ea – prin credinţa în Isus Cristos.

Credinţa din acest verset înseamnă bizuirea în întregime pe Domnul Isus Cristos, ca singurul Mântuitor al cuiva de păcat şi singura nădejde pe care o are de a ajunge în rai. Ea se bazează pe revelaţia Persoanei şi lucrării lui Cristos, aşa cum o găsim în Biblie.

Credinţa nu este un salt în gol, ci ea reclamă existenţa unor dovezi cât se poate de sigure, pe care le găseşte din plin în cuvântul negreşelnic al lui Dumnezeu. Credinţa nu este un lucru lipsit de logică sau de raţiune, căci ce poate fi mai raţional decât să vezi cum creatura se încrede în Creatorul ei?

Credinţa nu este lucrarea meritorie pe care a săvârşit-o cineva, câştigând prin aceasta dreptul la mântuire. Un om nu se poate lăuda că a crezut în Domnul, ci ar fi un nechibzuit dacă nu ar crede în El! Credinţa nu este încercarea de a câştiga mântuirea, ci simpla acceptare a mântuirii pe care Dumnezeu o oferă gratuit, în dar.

Pavel continuă discuţia, arătându-ne că mântuirea este către toţi şi peste toţi care cred. Este către toţi în sensul că este disponibilă tuturor, fiindu-le oferită tuturor şi fiind suficientă pentru toţi. Dar ea este doar asupra celor care cred. Adică, este efectivă doar în viaţa celor care Îl primesc pe Domnul Isus printr-un act liber consimţit al credinţei lor.

Iertarea este pentru toţi, dar ea devine operantă în viaţa cuiva numai atunci când această persoană o acceptă.
Când Pavel spune că mântuirea este disponibilă tuturor, el cuprinde în această disponibilitate şi Neamurile, şi iudeii, pentru că nu este nici o deosebire. Iudeul nu are nici un privilegiu special, iar neevreul nu este dezavantajat cu nimic.

3:23 Disponibilitatea Evangheliei este la fel de universală ca nevoia mântuirii. Iar nevoia este universală pentru că toţi au păcătuit şi nu se ridică la înălţimea slavei lui Dumnezeu. Toţi au păcătuit în Adam; când a păcătuit, el a acţionat ca reprezentant al tuturor celor care aveau să descindă din el. Dar oamenii nu sunt păcătoşi doar prin natura lor, ci sunt păcătoşi în virtutea faptului că practică păcatul. Ei nu se ridică la înălţimea slavei lui Dumnezeu în ei înşişi.

EXCURS PE TEMA PĂCATULUI

Păcatul este orice gând, cuvânt sau faptă care nu se ridică la înălţimea normelor de sfinţenie şi perfecţiune ale lui Dumnezeu. Păcatul mai poate însemna neatingerea ţintei, nimerirea pe alături. Un amerindian care nu a reuşit să împlânte suliţa în centrul ţintei a fost auzit, zicând: „Vai, am păcătuit!“ Pe limba lui, se foloseşte acelaşi termen şi pentru a păcătui, şi pentru a nu nimeri ţinta.

Păcatul este fărădelege (1 Ioan 3:4), adică răzvrătirea făpturii, a cărei voinţă se opune voinţei lui Dumnezeu. Păcatul nu este doar comiterea de fapte greşite, ci şi eşecul de a face ceea ce ştim că este bine (Iac. 4:17). Tot ce nu vine din credinţă este păcat (Rom.14:23).

Asta înseamnă că, dacă cineva săvârşeşte o faptă asupra căreia are îndoieli, a greşit. Dacă o va săvârşi, în pofida faptului că nu are cugetul curat cu privire la ea, va păcătui. „Orice nedreptate este păcat“ (1 Ioan 5:17). Şi gândul nechibzuinţei este păcat (Prov. 24:9).

Păcatul porneşte din mintea omului. Apoi, după ce a fost încurajat şi promovat, el se răsfrânge în exterior, transformându-se în faptă păcătoasă, care duce la moarte. De multe ori, păcatul pare atrăgător, la prima vedere, dar mai apoi este dezvăluit în toată hidoşenia sa.

Uneori Pavel face distincţie între păcate şi păcat. „Păcate“ se referă la lucrurile greşite pe care le-am comis. „Păcatul“ se referă la natura noastră rea – adică la ceea ce suntem. Ceea ce suntem este cu mult mai groaznic decât tot ce am făcut vreodată.
Dumnezeu ne iartă păcatele, dar Biblia nu afirmă niciodată că ni se iartă păcatul. Mai degrabă, El condamnă sau judecă păcatul nostru în fire (Rom. 8:3).

Mai există o deosebire, între păcat şi transgresie. Transgresia este o încălcare a unei legi cunoscute. Furtul este, în esenţă, o faptă păcătoasă. Este un act rău, în el însuşi. Dar furtul mai este şi o transgresie, atunci când există o lege care îl interzice. „Acolo unde nu este lege nu este nici o transgresie“ (Rom. 4:15).

Pavel a arătat că toţi oamenii au păcătuit şi au eşuat în permanenţă în a fi pe măsura slavei lui Dumnezeu. Acum el prezintă remediul.

3:24 …fiind îndreptăţiţi fără plată, prin harul Său. Evanghelia ne spune cum îi îndreptăţeşte Dumnezeu pe păcătoşi, fără plată, acordându-le o favoare nemeritată. Dar ce înţelegem prin această „îndreptăţire“ sau „justificare“?

Verbul a îndreptăţi înseamnă a-l declara sau a-l socoti pe cineva drept. De pildă, Dumnezeu îl pronunţă pe un păcătos drept atunci când acel păcătos crede în Domnul Isus Cristos. Cu această accepţie este întrebuinţat termenul „îndreptăţire“ de cele mai multe ori în Noul Testament.

Dar un om Îl poate îndreptăţi pe Dumnezeu (vezi Luca 7:29), atunci când crede şi împlineşte cuvântul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, el declară că Dumnezeu este drept în tot ce spune şi face.

Şi, desigur, un om se poate îndreptăţi pe sine însuşi. Cu alte cuvinte, el poate să-şi susţină propria sa dreptate (vezi Luca 10:29). Dar asta nu e decât o formă de autoînşelare.

A îndreptăţi nu înseamnă a-l face pe cineva cu adevărat drept. Pe Dumnezeu nu-L putem face drept, întrucât El deja este drept. Dar noi Îl putem declara drept (putem afirma că este drept). Dumnezeu nu-l face pe credincios fără păcat sau drept în el însuşi. Mai degrabă, Dumnezeu trece dreptatea în contul credinciosului.

După cum s-a exprimat şi A. T. Pierson: „În procesul îndreptăţirii păcătoşilor, Dumnezeu îi numeşte drepţi, când, de fapt, ei nu sunt aşa – căci El nu atribuie păcatul, acolo unde acesta desigur există, atribuind, în schimb, dreptatea, acolo unde aceasta nu există“.

O definiţie foarte des întâlnită a „îndreptăţirii“ este redată prin sintagma: ca şi când nu aş fi păcătuit niciodată. Dar asta nu merge suficient de adânc în esenţa chestiunii. Când Dumnezeu îl îndreptăţeşte pe păcătosul credincios, El nu numai că îl absolvă de orice culpabilitate, ci îl şi îmbracă cu propria Sa dreptate, făcându-l, astfel, întru totul calificat pentru a merge în rai. „Îndreptăţirea merge mult mai departe decât simpla absolvire de vinovăţie, atingând nivelul aprobării. Ea depăşeşte faza simplei iertări, trecând la promovarea propriu-zisă“.

Absolvirea de culpă înseamnă doar ştergerea acuzaţiei, achitarea persoanei. Dar îndreptăţirea subliniază şi cealaltă latură, pozitivă, în cadrul căreia persoanei îndreptăţite i se atribuie dreptate (neprihănire).

Motivul pentru care Dumnezeu îi poate declara drepţi (neprihăniţi) pe păcătoşii nelegiuiţi este faptul că Domnul Isus Cristos – prin moartea şi învierea Sa – a plătit preţul deplin pe care îl reclamau păcatele lor. Când păcătoşii Îl primesc pe Cristos prin credinţă, ei sunt îndreptăţiţi.

Când citim la Iacov că îndreptăţirea se face prin fapte (Iac. 2:24), asta nu înseamnă că suntem mântuiţi prin fapte bune sau prin formula: „credinţă plus fapte bune“, ci, mai degrabă, prin acel gen de credinţă care va avea ca urmare săvârşirea de fapte bune.
Este important să ne dăm seama că îndreptăţirea este un proces de socotire care are loc în mintea lui Dumnezeu, nefiind un lucru pe care îl simte credinciosul. Acesta ştie că a fost îndreptăţit pentru că Biblia îi spune acest lucru, după cum s-a exprimat C.I. Scofield:
„Îndreptăţirea este actul lui Dumnezeu, prin care El îi declară drepţi (neprihăniţi) pe toţi cei ce cred în Isus. Este un lucru care se petrece în mintea lui Dumnezeu, nu în sistemul nervos sau în structura emotivă a credinciosului“.

Aici, la Romani 3:24, apostolul ne spune că suntem îndreptăţiţi fără plată. Cu alte cuvinte, îndreptăţirea nu poate fi câştigată sau cumpărată, ci este un lucru oferit în dar, gratuit. Apoi aflăm că suntem îndreptăţiţi… prin harul lui Dumnezeu. Asta nu înseamnă altceva decât că îndreptăţirea se efectuează în afara oricărui merit posibil al nostru, că nu se bazează pe nimic din ceea ce posedăm în noi înşine, ci, în ce ne priveşte pe noi, nu merităm, nu am căutat şi nu ne-am gândit la îndreptăţire.

Pentru e evita unele confuzii ce s-ar putea ivi pe parcurs, cred că se cuvine să ne oprim aici şi să explicăm că există şase aspecte diferite ale îndreptăţirii, în Noul Testament. Ni se spune că suntem îndreptăţiţi prin har, prin credinţă, prin sânge, prin putere, prin Dumnezeu şi prin fapte. Cu toate acestea, nu există nici o contradicţie sau neconcordanţă în această afirmaţie.

• Suntem îndreptăţiţi prin har – adică nu merităm îndreptăţirea.
• Suntem îndreptăţiţi prin credinţă (Rom. 5:1) – adică trebuie să primim îndreptăţirea, crezând în Domnul Isus Cristos.
• Suntem îndreptăţiţi prin sânge (Rom. 5:9) – prin asta înţelegându-se preţul pe care l-a plătit Mântuitorul, pentru ca noi să putem fi îndreptăţiţi.
• Suntem îndreptăţiţi prin putere (Rom. 4:24,25) – prin aceeaşi putere care L-a înviat pe Domnul Isus din morţi.
• Suntem îndreptăţiţi prin sau de către Dumnezeu (Rom. 8:33) – El este Cel care ne socoteşte drepţi (neprihăniţi).
• Suntem îndreptăţiţi prin fapte (Iac. 2:24) – neînţelegându-se prin asta că am putea câştiga îndreptăţirea prin fapte bune, ci, mai degrabă, că faptele bune sunt dovada faptului că am fost îndreptăţiţi.

Revenind la 3:24, citim că suntem îndreptăţiţi prin răscumpărarea care este în Cristos Isus. Răscumpărare înseamnă „cumpărarea înapoi“ prin achitarea unui preţ de răscumpărare. Domnul Isus ne-a „cumpărat înapoi“ – ne-a răscumpărat – de pe piaţa de sclavi a păcatului. Sângele Lui scump a fost preţul de răscumpărare cu care s-au achitat toate cerinţele de sfinţenie şi dreptate ale lui Dumnezeu.

Dacă va întreba cineva: „Dar cui i s-a achitat preţul de răscumpărare?“ asta înseamnă că acea persoană nu a înţeles problema.

Scriptura nu lasă să se înţeleagă nicăieri că s-ar fi efectuat o plată anumită, fie lui Dumnezeu, fie Satanei. Preţul de răscumpărare nu a fost achitat către nimeni, ci a constituit o tranzacţie abstractă, care a asigurat baza de pe care Dumnezeu să-i poată mântui pe cei nelegiuiţi.

3:25 Dumnezeu L-a rânduit pe Cristos Isus să fie ispăşire. Termenul ispăşire înseamnă mijlocul prin care se satisfac cerinţele justiţiei, prin care este abătută mânia lui Dumnezeu, putându-se arăta, în schimb, îndurarea, prin intermediul unei jertfe acceptabile în faţa lui Dumnezeu.

De trei ori în Noul Testament se spune despre Cristos că este ispăşire. Aici la Romani 3:25 aflăm că cei care îşi pun încrederea în Cristos capătă îndurare, în virtutea sângelui Său vărsat. La 1 Ioan 2:2, Cristos este descris ca ispăşirea pentru păcatele noastre şi pentru cele ale întregii lumi. Lucrarea Lui este suficientă pentru întreaga lume, dar devine operantă doar pentru cei care şi-au pus încrederea în El.

În fine, la 1 Ioan 4:10, dragostea lui Dumnezeu s-a arătat prin faptul că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său să fie ispăşirea pentru păcatele noastre.

Rugăciunea vameşului de la Luca 18:13, redată textual, a sunat în felul următor:
„Dumnezeule, fii ispăşitor faţă de mine, păcătosul“. El L-a rugat pe Dumnezeu să-Şi arate îndurarea faţă de El în sensul de a nu-i cere să plătească plata (pedeapsa) pentru grava lui vinovăţie.

Termenul ispăşire apare şi la Evrei 2:17:
„Prin urmare, în toate lucrurile El a trebuit să fie făcut ca fraţii Lui, pentru ca El să fie un Mare Preot plin de îndurare şi credincios în lucrurile privitoare la Dumnezeu, ca să facă ispăşire pentru păcatele poporului“. Aici sintagma „să facă ispăşire“ înseamnă „să îndepărteze, prin achitarea costului penalizării“.

Echivalentul termenului ispăşire în Vechiul Testament este capacul îndurării – cu alte cuvinte, capacul chivotului. În Ziua Ispăşirii, marele preot stropea capacul îndurării cu sângele animalului jertfit. Prin intermediul acestui act, greşelile marelui preot şi ale poporului erau ispăşite sau acoperite.

Când Cristos a făcut ispăşire pentru păcatele noastre, El a mers mult mai departe. El nu numai că le-a acoperit, ci le-a şi îndepărtat cu desăvârşire.

Acum Pavel ne spune la 3:25 că Dumnezeu L-a rânduit pe Cristos să fie ispăşire prin sângele Lui, prin credinţă. Nu ni se spune să ne punem credinţa în sângele Lui, întrucât Cristos Însuşi este obiectul credinţei noastre. Numai un Cristos înviat şi viu în veci de veci putea să ne mântuiască. El este ispăşirea. Credinţa în El este condiţia prin care noi ne prevalăm de ispăşire. Sângele Lui este preţul care a fost plătit.

Lucrarea isprăvită a lui Cristos declară neprihănirea (dreptatea) lui Dumnezeu pentru iertarea (ştergerea) păcatelor săvârşite în trecut. Asta se referă la păcatele comise înainte de moartea lui Cristos. De la Adam la Cristos, Cristos i-a mântuit pe cei ce şi-au pus încrederea în El, bazându-se pe revelaţia specifică ce le-a încredinţat-o El.

De pildă, Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi asta i s-a socotit neprihănire (dreptate) (Gen. 15:6). Dar cum putea Dumnezeu să-l socotească drept şi să-Şi respecte, în acelaşi timp, standardele dreptăţii Sale? Un Înlocuitor fără păcat nu fusese înjunghiat încă. Sângele Jertfei desăvârşite nu fusese vărsat încă. Cu alte cuvinte, Cristos nu murise încă. Datoria nu fusese achitată.

Cerinţele dreptăţii lui Dumnezeu nu fuseseră îndeplinite încă. Prin urmare, cum putea Dumnezeu să-i salveze pe păcătoşii credincioşi din perioada Vechiului Testament?

Răspunsul este că, deşi Cristos nu murise încă, Dumnezeu ştia că El va muri şi, prin urmare, i-a salvat pe oameni pe baza lucrării ce avea s-o săvârşească Cristos la o dată viitoare. Chiar dacă sfinţii din Vechiul Testament nu ştiau despre Jertfa de pe Calvar, Dumnezeu ştia! Şi El le-a trecut toată valoarea lucrării lui Cristos în contul lor, atunci când L-au crezut pe Dumnezeu.

Într-un sens foarte real, credincioşii din Vechiul Testament au fost mântuiţi „pe credit“. Ei au fost mântuiţi pe baza preţului ce urma să fie plătit la o dată viitoare. Ei priveau înainte spre Calvar, în timp ce noi privim în urmă, la Calvar.

Asta vrea să spună Pavel când afirmă că ispăşirea lui Cristos declară neprihănirea (dreptatea) lui Dumnezeu, prin faptul că El trecuse peste păcatele făptuite mai înainte.

El nu se referă aici – cum cred unii, eronat, – la păcatele pe care le-a săvârşit cineva înainte de convertirea sa, întrucât asta ar însemna că lucrarea lui Cristos a operat păcatele comise înainte de naşterea din nou a cuiva, după acest moment persoana respectivă urmând să se descurce singură. Nicidecum! Ci Pavel explică aparenta blândeţe de care dă dovadă Dumnezeu, trecând, după cât se pare, cu vederea peste păcatele comise de cei care au fost mântuiţi înainte de moartea Domnului Isus pe cruce.

Conform acestui raţionament, ar însemna că Dumnezeu scuză aceste păcate sau Se face că nu le vede. Nimic mai neadevărat, afirmă Pavel. Domnul ştia că Cristos avea să facă ispăşire deplină şi, în virtutea acestei certitudini, El i-a mântuit pe credincioşii din Vechiul Testament pe temeiul acesteia.

Aşadar, perioada Vechiului Testament a fost o perioadă marcată de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu. Timp de cel puţin patru mii de ani El S-a reţinut pe Sine de la a judeca păcatul. Apoi, la împlinirea vremii, El L-a trimis pe Fiul Său să fie Purtătorul păcatului. Când Domnul Isus a luat asupra Sa păcatele noastre, Dumnezeu a dezlănţuit toată forţa mâniei Sale drepte şi sfinte asupra Fiului Său Preaiubit.

3:26 Acum moartea lui Cristos declară dreptatea (neprihănirea) lui Dumnezeu. Dumnezeu este drept, întrucât El a cerut achitarea întregii penalizări a păcatului. Şi El poate să-i îndreptăţească pe oamenii nelegiuiţi, fără ca prin aceasta să le tolereze păcatul sau să-Şi compromită propriile sale norme de dreptate, deoarece un Înlocuitor desăvârşit a murit şi a înviat din morţi.

Albert Midlane a redat acest gând în versurile prezentate mai jos, în traducere:

3:27 Unde este deci lauda în acest minunat plan al mântuirii? Este exclusă – înlăturată, interzisă. Prin ce principiu a fost exclusă lauda? Prin principiul faptelor? Nu. Căci dacă mântuirea s-ar realiza prin fapte, asta ar crea teren prielnic unei sumedenii de autocongratulări. Dar când mântuirea se întemeiază pe principiul credinţei, nu mai este loc pentru lăudăroşenie. Persoana îndreptăţită spune: „Eu am săvârşit toată păcătuirea, dar Isus a săvârşit toată mântuirea“.

Credinţa autentică se dezice de orice ajutoare proprii, de orice autoperfecţionare sau automântuire, privind numai şi numai la Cristos, ca singurul Mântuitor al acelei persoane, cum reiese şi din versurile de mai jos, traduse din engleză:

3:28 Ca motiv pentru excluderea laudei, Pavel repetă că omul este îndreptăţit prin credinţă, fără faptele legii.

3:29 Cum Îl prezintă Evanghelia pe Dumnezeu? Ca pe Dumnezeul exclusiv al iudeilor? Nicidecum, ci El este şi Dumnezeul Neamurilor. Domnul Isus Cristos nu a murit pentru un singur popor din cadrul omenirii, ci pentru întreaga lume de păcătoşi. Iar mântuirea deplină şi gratuită este oferită oricui este dispus s-o primească – fie evreu, fie neevreu.

3:30 Nu există doi Dumnezei – unul pentru iudei şi altul pentru Neamuri. Nu există decât un singur Dumnezeu şi o singură cale de mântuire pentru întreaga omenire. El îi îndreptăţeşte prin credinţă, pe cei circumcişi, şi tot prin credinţă şi pe cei necircumcişi.

Chiar dacă s-au folosit două prepoziţii aici (by şi through, doar în engleză, în română folosindu-se aceeaşi prepoziţie, „prin“, n.tr.), nu există nici o diferenţă în cazul instrumental al îndreptăţirii, care este credinţa, în ambele cazuri.

3:31 Mai rămâne însă o întrebare importantă căreia trebuie să i se dea răspuns: Când spunem că mântuirea este prin credinţă, şi prin păzirea legii, afirmăm prin aceasta că legea ar fi lipsită de orice valoare, netrebuind să se ţină seama de ea? Înlătură oare Evanghelia legea, ca şi când aceasta nu ar mai avea nici un loc? Nicidecum! Dimpotrivă Evanghelia întăreşte legea, în felul următor:

Legea reclamă ascultare desăvârşită. Pedeapsa pentru călcarea legii trebuie plătită şi acea pedeapsă este MOARTEA. Dacă un călcător al legii va plăti acea pedeapsă, înseamnă că va fi pierdut pe vecie.

Evanghelia ne spune cum a murit Cristos, pentru a plăti pedeapsa pentru călcarea legii. El nu a tratat-o ca un lucru ce putea fi ignorat. El a plătit până la capăt întreaga datorie. Acum oricine a călcat legea se poate prevala de faptul că Cristos a plătit pedeapsa, în locul lui.

Astfel, Evanghelia mântuirii prin credinţă susţine legea, prin faptul că insistă ca toate cerinţele sale să fie respectate şi să se îndeplinească toate condiţiile puse de aceasta.