Introducere la Evanghelie
Romani 1:1-15
- Pavel, rob al lui Isus Cristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu,
- pe care o făgăduise mai înainte prin prorocii Săi în Sfintele Scripturi.
- Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul,
- iar în ce priveşte duhul sfinţeniei, dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea din morţi: adică, pe Isus Cristos, Domnul nostru,
- prin care am primit harul şi apostolia, ca să aducem pentru Numele Lui la ascultarea credinţei toate popoarele,
- între care sunteţi şi voi, cei chemaţi să fiţi ai lui Isus Cristos.
- Deci vouă tuturor, care sunteţi preaiubiţi ai lui Dumnezeu în Roma, chemaţi să fiţi sfinţi: Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Cristos!
- Mai întâi mulţumesc Dumnezeului meu, prin Isus Cristos, pentru voi toţi, căci credinţa voastră este vestită în toată lumea.
- Dumnezeu, căruia Îi slujesc în duhul meu, în Evanghelia Fiului Său, îmi este martor că vă pomenesc neîncetat în rugăciunile mele
- şi cer totdeauna ca, prin voia lui Dumnezeu, să am în sfârşit fericirea să vin la voi.
- Căci doresc să vă văd, ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră,
- sau mai degrabă, ca să ne îmbărbătăm laolaltă în mijlocul vostru, prin credinţa pe care o avem împreună, şi voi şi eu.
- Nu vreau să nu ştiţi, fraţilor, că de multe ori am avut de gând să vin la voi, ca să culeg vreun rod printre voi, ca printre celelalte popoare, dar am fost împiedicat până acum.
- Eu sunt dator şi grecilor şi barbarilor, şi celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi.
- Astfel, în ce mă priveşte pe mine, am o vie dorinţă să vă vestesc Evanghelia vouă, celor din Roma.
Comentariu de text
Comentariul biblic al credinciosului
Introducere la Evanghelie
1:1 Pavel se prezintă ca unul care a fost cumpărat (idee desprinsă din denumirea pe care şi-o atribuie de rob al lui Isus Cristos), chemat (pe drumul către Damasc el a fost chemat să fie apostol sau „emisar special al Mântuitorului“) şi pus deoparte ca să ducă Evanghelia la Neamuri [vezi Fapte 9:15; 13:2]). Şi noi am fost cumpăraţi cu sângele scump al lui Cristos, am fost chemaţi să fim martori ai puterii Sale mântuitoare şi puşi deoparte ca să le aducem oamenilor, oriunde vom merge, vestea cea bună.
1:2 Pentru ca nu cumva cititorii evrei ai scrisorii lui Pavel să înţeleagă că Evanghelia ar fi cu totul şi cu totul nouă sau lipsită de vreo legătură cu moştenirea lor spirituală, apostolul precizează că profeţii din Vechiul Testament au promis-o, atât prin afirmaţii clare (Deut. 18:15; Isa. 7:14; Hab. 2:4), cât şi prin tipuri şi simboluri (de exemplu, arca lui Noe, şarpele de aramă şi sistemul de jertfe).
1:3 Evanghelia este vestea bună privitoare la Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos Domnul nostru, Care este descendent al lui David după trup (adică în ce priveşte umanitatea Sa). Sintagma după trup presupune că Domnul nostru este mai mult decât un om. Cuvintele înseamnă: „cât priveşte umanitatea Sa“. Dacă Cristos nu ar fi decât un om, ar fi inutil să se scoată în evidenţă această trăsătură a fiinţei Sale, întrucât nu ar mai fi altul. Dar El este mai mult decât un om, aşa cum reiese din versetul următor.
1:4 Domnul Isus Se remarcă în primul rând prin faptul că este Fiul lui Dumnezeu cu putere. Duhul Sfânt, numit aici Duhul sfinţeniei, L-a demarcat pe Isus la botezul Său şi de-a lungul întregii Sale misiuni de săvârşire a miracolelor. Miracolele măreţe săvârşite de Mântuitorul în puterea Duhului Sfânt, au adus mărturie faptului că El este Fiul lui Dumnezeu.
Când citim că El a fost declarat a fi Fiul lui Dumnezeu cu putere… prin învierea din morţi, e normal să ne gândim la propria Sa înviere. Dar textual versetul spune aici: „prin învierea morţilor“, ceea ce înseamnă că apostolul s-a gândit probabil şi la învierea de către Cristos a fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain şi a lui Lazăr. Cu toate acestea, nu există nici o îndoială că sensul principal pe care îl are în vedere versetul este acela al propriei învieri a Domnului.
Când spunem că Isus este Fiul lui Dumnezeu, ne referim la faptul că El este un Fiu ca nimeni altul. Dumnezeu are mulţi fii. Toţi credincioşii sunt fiii Săi (Gal. 4:5-7). Chiar şi îngerii sunt numiţi fii (Iov 1:6: 2:1). Dar Isus este Fiul lui Dumnezeu în sens unic. Când Domnul nosru S-a referit la Dumnezeu drept Tatăl Său, iudeii au priceput îndată sensul corect al afirmaţiei, anume că Domnul Isus afirma egalitatea Sa cu Dumnezeu (Ioan5:18).
1:5 Prin Isus Cristos Domnul nostru a primit Pavel har (favoarea nemeritată care l-a mântuit) şi apostolatul. Când afirmă Pavel: (noi) am primit har şi apostolat, este aproape cert că recurge la un procedeu stilistic, folosind persoana întâi plural în manieră editorială, defapt el referindu-se doar la el însuşi. Legătura pe care o stabileşte el între apostolat şi Neamuri se referă la el, şi nu la ceilalţi apostoli.
Lui Pavel i s-a încredinţat împuternicirea de a chema oameni din toate naţiunile la ascultarea de credinţă – adică să asculte mesajul Evangheliei, pocăindu-se şi crezând în Domnul Isus Cristos (Fapte 20:21). Ţelul acestei propovăduiri pe toate meridianele a mesajului Evangheliei este în onoarea Numelui Său, pentru a-I fi pe plac şi a-I aduce slavă.
1:6 Printre cei care au răspuns la mesajul Evangheliei au fost cei înnobilaţi de Pavel cu titlul de cei chemaţi ai lui Isus Cristos, subliniind faptul că lui Dumnezeu îi aparţine iniţiativa mântuirii lor.
1:7 Scrisoarea este adresată tuturor credincioşilor de la Roma, şi nu (cum este cazul altor epistole) unei singure biserici. Capitolul final al scrisorii indică faptul că existau mai multe grupuri de credincioşi care se strângeau laolaltă în oraş şi că acest salut îi cuprinde pe toţi.
Preaiubiţi de Dumnezeu, chemaţi să fie sfinţi.
Aceste două denumiri minunate sunt valabile în cazul tuturor celor care au fost răscumpăraţi prin sângele scump al lui Cristos. Aceştia, peste care se odihneşte bunăvoinţa lui Dumnezeu, sunt obiectele iubirii divine în mod deosebit, ei fiind chemaţi să fie puşi deoparte pentru Dumnezeu, şi despărţiţi de lume – căci acesta este sensul termenului sfinţi.
Salutul caracteristic al lui Pavel combină harul şi pacea. Harul (charis) constituie o subliniere în limba greacă, iar pacea (şalom) este salutul tradiţional ebraic. Unirea celor două elemente este deosebit de adecvată, deoarece mesajul lui Pavel constă în faptul că atât Neamurile credincioase, cât şi iudeii care cred sunt una în Cristos, un singur om.
Harul menţionat aici nu este harul care mântuieşte (cititorii scrisorii lui Pavel erau deja mântuiţi), ci harul care îi dotează şi îi umple de putere pentru a putea trăi viaţa creştină şi a putea sluji.
Pacea nu este atât de mult pacea cu Dumnezeu (căci sfinţii au deja acea pace, întrucât au fost îndreptăţiţi prin credinţă), ci pacea lui Dumnezeu, care domnea în inimile lor, pe când ei trăiau în mijlocul unei societăţi tulburate.
Harul şi pacea au venit de la Dumnezeu Tatăl nostru şi Domnul Isus Cristos, apostolul subliniind prin aceasta egalitatea Fiului cu Tatăl. Dacă nu ar fi decât un om, ar fi cât se poate de absurd să fie pus alături de Tatăl, ca unul care dăruieşte har şi pace. Ar fi ca şi cum am spune: „Har şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Abraham Lincoln“.
1:8 Ori de câte ori a fost posibil, apostolul şi-a început scrisorile exprimându-şi aprecierea pentru orice aspect lăudabil la cititorii săi. (Un exemplu bun, demn de a fi urmat şi de noi!) Aici el Îi mulţumeşte lui Dumnezeu prin Isus Cristos, Mediatorul, pentru faptul că credinţa creştinilor romani se vestea în toată lumea. Mărturia lor de creştini era subiect de conversaţie pe tot cuprinsul imperiului roman, care constituia pe vremea aceea întreaga lume, din perspectiva celor ce trăiau în zona Mării Mediterane.
1:9 Întrucât creştinii romani au lăsat ca lumina lor să strălucească înaintea oamenilor, Pavel a fost constrâns să se roage pentru ei fără încetare. El Îl ia pe Dumnezeu ca martor al faptului că se roagă neîncetat, întrucât nimeni altul nu putea şti acest lucru. Dar Dumnezeu ştie – Dumnezeul pe care Îl slujea apostolul, cu duhul lui în evanghelia Fiului Său.
Slujirea lui Pavel se făcea cu duhul lui. Nu era vorba de un exerciţiu religios, monoton, de o simplă recitare a unor rugăciuni sau rostire pe de rost a unor liturghii, ci de o slujire scăldată în rugăciuni fierbinţi, pline de credinţă. Era o slujire de bunăvoie, devotată şi neobosită, aprinsă de un duh care Îl iubea pe Domnul la modul suprem. Era o pasiune înflăcărată de a vesti vestea bună despre Fiul lui Dumnezeu.
1:10 Mulţumirile lui Pavel către Dumnezeu pentru sfinţii romani au fost însoţite de rugăciunea sa, ca să-i poată vizita în viitorul nu prea îndepărtat. Şi, ca în toate celelalte lucruri din viaţa sa, Pavel dorea ca această călătorie să fie după voia lui Dumnezeu.
1:11 Dorinţa fierbinte a apostolului era de a putea să-i ajute pe sfinţi pe plan spiritual, pentru ca ei să fie statorniciţi în continuare în credinţă. Nu se pune aici nici o problemă în sensul ca Pavel să le confere o „a doua binecuvântare“, după cum el nu a intenţionat să le împărtăşească vreun dar spiritual, prin punerea mâinilor (deşi a făcut lucrul acesta în cazul lui Timotei, la 2 Tim. 1:6). Mai degrabă, era vorba să-i ajute să crească duhovniceşte prin lucrarea Cuvântului.
1:12 El explică apoi în continuare că asta ar constitui o binecuvântare reciprocă. Apostolul ar fi încurajat de credinţa lor, iar ei ar fi îmbărbătaţi de credinţa lui. În orice societate edificatoare, există o înnobilare spirituală. „După cum fierul ascute fierul, tot aşa un om ascute înfăţişarea prietenului său“ (Prov. 27:17). Observaţi smerenia lui Pavel şi delicateţea sa – prin faptul că nu se consideră prea mare pentru a se lăsa ajutat de alţi sfinţi.
1:13 El plănuise adesea să viziteze Roma, dar fusese împiedicat, poate de unele nevoi presante în alte domenii, sau poate datorită restricţiilor impuse asupra sa direct de Duhul Sfânt, sau poate de opoziţia Satanei. El a dorit să aibă roade printre Neamurile de la Roma, aşa cum avusese printre celelalte Neamuri. Aici el se referă la roada Evangheliei, după cum reiese din următoarele două versete. În versetele 11 şi 12, scopul său a fost să-i vadă pe creştinii de la Roma întăriţi în credinţa lor. Aici el a dorit să vadă sufletele lor câştigate la Cristos în capitala imperiului roman.
1:14 Oricine Îl are pe Cristos are răspunsul la nevoia cea mai profundă a lumii. El posedă vindecarea de boala păcatului, calea de scăpare de toate ororile iadului şi garanţia fericirii veşnice cu Dumnezeu. Asta îi conferă însă obligaţia solemnă de a împărtăşi vestea bună cu oamenii din toate culturile – barbari – şi cu oamenii din toate categoriile de pregătire intelectuală – înţelepţi şi neînţelepţi. Pavel a resimţit profund această obligaţie. El a spus: „eu sunt dator“.
1:15 Pentru a se achita de această datorie, el a fost gata de a predica Evanghelia celor din Roma, cu toată puterea pe care i-a dat-o Dumnezeu. Negreşit predicarea nu s-a făcut credincioşilor din Roma, cum s-ar putea deduce din acest verset, căci aceştia deja răspunseseră la vestea bună. Mai degrabă, el era gata să predice Neamurilor neconvertite din marea metropolă.
Pagini Crestine Introducere la Evanghelie, Pagini Crestine Introducere la Evanghelie, Pagini Crestine Introducere la Evanghelie, Pagini Crestine Introducere la Evanghelie, Pagini Crestine Introducere la Evanghelie
