Ispitirea lui Isus Hristos

Ispitirea lui Isus Hristos

Matei 4:1-11

1. Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de diavolul.
2. Acolo a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; la urmă a flămânzit.
3. Ispititorul s-a apropiat de El şi I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini.”
4. Drept răspuns, Isus i-a zis: „Este scris: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.”
5. Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe streaşina Templului
6. şi I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos; căci este scris: „El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; şi ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră.”
7. „De asemenea este scris”, a zis Isus: „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău.”
8. Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte înalt, I-a arătat toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor şi I-a zis:
9. „Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie.”
10. „Pleacă, Satan”, i-a răspuns Isus. „Căci este scris: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.”
11. Atunci diavolul L-a lăsat. Şi deodată au venit la Isus nişte îngeri şi au început să-I slujească.

Comentariu de text

4:1-11 Isus este ispitit de Satan

4:1 La prima vedere pare ciudat ca Isus să fi fost condus de Duhul în ispită! De ce L-ar fi condus Duhul Sfânt la o asemenea înfruntare? Răspunsul e că această ispitire era necesară pentru a demonstra adecuateţea Sa morală de a săvârşi lucrarea pentru care venise în lume.

Primul Adam şi-a dovedit inadecuateţea de a stăpâni, când a fost confruntat cu vrăjmaşul în Grădina Eden. Aici, ultimul Adam îl înfruntă pe diavolul într-o confruntare directă, din care iese însă nevătămat.

Termenul grec tradus prin „a ispiti“ sau „a testa“ are două înţelesuri:

(1) a pune la probă, a dovedi sau a testa (Ioan 6:6; 2 Cor. 13:5; Ev. 11:17) şi
(2) a îndemna la comiterea unei fapte rele.

Duhul Sfânt L-a testat sau L-a dovedit pe Cristos, iar Diavolul a căutat să-L ademenească sau să-L determine să facă rău. Ispitirea Domnului nostru rămâne însă învăluită într-o taină adâncă. În mod inevitabil se ridică întrebarea: „Ar fi putut El păcătui?“

Un eventual răspuns negativ ne-ar conduce la o a doua întrebare: „Cum putea fi ispitirea Sa autentică, dacă nu exista posibilitatea ca El să cedeze în faţa ispitei?“ Pe de altă parte, răspunzând afirmativ la întrebarea de mai sus vom fi confruntaţi cu o altă problemă majoră: Cum poate Dumnezeul întrupat să păcătuiască?

Este de o importanţă crucială să nu pierdem din vedere faptul că Isus Cristos este Dumnezeu. Or, Dumnezeu nu poate păcătui. Este adevărat însă că El mai este şi om. Dar a spune că El putea păcătui ca om, dar nu şi ca Dumnezeu, înseamnă a clădi un eşafodaj lipsit de orice temei biblic.

Scriitorii Noului Testament se referă, de mai multe ori, la faptul că Cristos a fost fără păcat. Pavel spune, la 2 Corinteni 5:21 că Cristos nu a cunoscut nici un păcat. Petru afirmă şi el că Domnul Isus nu a săvârşit nici un păcat (1 Pe. 2:22). Iar Ioan spune: „în El nu este nici un păcat“ (1 Io. 3:5).

Asemenea nouă, Isus putea fi ispitit din exterior: Satan s-a apropiat de El cu sugestii contrare voii lui Dumnezeu. Spre deosebire de noi însă Domnul Isus nu putea fi ispitit dinăuntru – nici un fel de pofte sau patimi nu se puteau trezi în lăuntrul fiinţei Sale. Mai mult, nu exista în El nimic care să răspundă la seducţiile diavolului (Ioan 14:30).

În ciuda incapacităţii lui Isus de a păcătui, ispita a fost totuşi cât se poate de reală. Era posibil ca El să fie confruntat cu ademenirile de a păcătui, dar era imposibil din punct de vedere moral ca El să cedeze la aceste ademeniri. El nu putea face decât ceea ce Îl vedea pe Tatăl făcând (Ioan 5:30), iar Tatăl nu I-ar fi acordat niciodată autoritatea de a ceda în faţa ispitei.

Scopul ispitirii nu a fost acela de a vedea dacă Isus ar fi putut păcătui, ci de a dovedi că, până şi atunci când a fost supus la presiuni extraordinar de mari, El nu a putut face altceva decât să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă Isus putea păcătui ca fiinţă umană, atunci noi suntem confruntaţi cu următoarea problemă, anume ca El să fi continuat să existe ca om în cer. Putea El păcătui? Evident că nu!

4:2, 3 După ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, Isus a flămânzit. (Cifra patruzeci apare mereu în Scriptură în contextul unei puneri la probă). Apetitul acesta natural, foamea, i-a dat ispititorului un prilej pe care îl exploatează din plin la mulţi oameni. Astfel, el I-a sugerat lui Isus să recurgă la puterea Sa de a face minuni, prefăcând pietrele din pustiu în pâini.

Cuvintele introductive: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu“ nu presupun deloc îndoiala. Mai degrabă, ele trebuiesc interpretate în sensul de „întrucât Tu eşti Fiul lui Dumnezeu“. Diavolul face aici aluzie la cuvintele adresate de Tatăl lui Isus, la botezul Lui: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit“. El întrebuinţează, în textul grec, o construcţie gramaticală care presupune că afirmaţia este adevărată şi, prin urmare, Îl îndeamnă pe Isus să apeleze la puterea de care dispunea pentru a-Şi potoli foamea.

Dar a satisface foamea naturală, prin recurgerea la puterea divină, ca răspuns la îndemnul Satanei, ar fi fost un act de neascultare directă faţă de Dumnezeu. Ideea care se ascunde în spatele sugestiei Satanei nu este altceva decât o reeditare a ideii din Geneza 3:6, unde fructul pomului din Grădină este descris ca fiind „bun de mâncat“. Ioan califică această ispită drept „pofta cărnii“ (1 Ioan 2:16).

Conceptul, transpus pe planul existenţei noastre, ar echivala cu ispita de a trăi doar pentru satisfacerea dorinţelor noastre naturale, de a alege calea tihnei, în loc să căutăm împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Sa. Diavolul spune: „Doar trebuie să trăieşti, nu-i aşa?“

4:4 Isus a răspuns la ispita diavolului cu un citat din Cuvântul lui Dumnezeu. Pilda Domnului nostru ne învaţă că nu trebuie neapărat să trăim, dar că trebuie în mod necesar să ascultăm de Dumnezeu! A face rost de pâine nu este chiar cel mai importat lucru din viaţă. Pe când, a asculta de orice cuvânt al lui Dumnezeu negreşit este!

Întrucât Isus nu primise nici un fel de instrucţiuni de la Tatăl în sensul prefacerii pietrelor în pâini, El nu Şi-a arogat libertatea de a acţiona de unul singur (ceea ce ar fi însemnat să asculte de Satan) – indiferent cât de mare I-a fost foamea!

4:5, 6 A doua ispitire a avut loc la Ierusalim pe streaşina templului. Diavolul L-a ispitit pe Isus să se arunce jos de acolo, ca un gest spectaculos de evidenţiere a calităţii sale de Fiu. Iarăşi, cuvintele prin care este prezentată ispita nu presupun îndoială, după cum reiese şi din aluzia Satanei la făgăduinţa lui Dumnezeu că Îl va proteja pe Mesia, din Psalmul 91:11, 12.

Pentru Isus ispita a constat în pericolul de a demonstra că este Mesia prin înfăptuirea unui act senzaţional, de bravură, prin care să câştige gloria fără suferinţă. Cu alte cuvinte, să urce pe tron fără să mai treacă pe la Calvar, fără să fie răstignit pe cruce. Numai că o atare acţiune s-ar fi situat în afara voii lui Dumnezeu. Ioan descrie acest apel drept „mândria (sau lăudăroşenia) vieţii“ (1 Ioan 2:16).

Din nou apare paralela cu „pomul din grădina Eden, care era de dorit, ca să-i deschidă cuiva mintea“ (Geneza 3:6), ambele fiind exemple ale dobândirii unei glorii personale, într-o flagrantă încălcare a voii lui Dumnezeu. De această ispită ne lovim când încercăm să obţinem prestigiu pe plan religios, fără părtăşia suferinţelor Sale.

Când urmărim dobândirea unor lucruri de dorit, numai pentru noi înşine, pentru ca apoi să fugim, căutând să ne ascundem, când dăm de greutăţi. Când ignorăm voia lui Dumnezeu, preamărindu-ne pe noi înşine, atunci Îl ispitim pe Dumnezeu.

4:7 Şi de data aceasta Isus S-a împotrivit atacului, citând din Scriptură: „Este scris iarăşi să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău“ (vezi Deut. 6:16). Dumnezeu făgăduise că-L va păzi pe Mesia, dar această garanţie presupunea trăirea după voia lui Dumnezeu. A revendica această făgăduinţă în cazul unui act de neascultare ar echivala cu a-L ispiti pe Dumnezeu.

Avea să vină însă vremea când Isus urma să fie prezentat ca Mesia, dar acel eveniment trebuia să fie precedat de Cruce. Isus era hotărât să aştepte timpul rânduit de Dumnezeu, împlinind voia lui Dumnezeu.

4:8, 9 În cadrul celei de-a treia ispitiri, diavolul L-a dus pe Isus pe un munte foarte înalt, arătându-I toate împărăţiile lumii şi oferindu-I-le lui Isus, cu condiţia ca El să Se închine Satanei. Deşi această isptire avea de a face cu închinarea – deci o exercitare a duhului – în realitate, nu a fost altceva decât un efort de a-L determina pe Domnul Isus să preia imediat autoritatea asupra lumii printr-un act de închinare în faţa Satanei.

Răsplata oferită: toate împărăţiile lumii, cu toată splendoarea lor, care apelează la „pofta ochilor“ (1 Ioan 2:16) ntr-un sens, împărăţiile lumii aparţin, întradevăr, diavolului, la ora actuală. El este numit „dumnezeul acestui veac“ (2 Cor. 4:4), iar Ioan ne spune că „toată lumea zace în cel rău“ (1 Ioan 5:19). La a doua venire a lui Isus, ca Rege al regilor (Apo. 19:16), atunci „împărăţiile acestei lumi“ vor deveni ale Sale (Apo. 11:15).

Nici cu ocazia acestei ispite, Isus nu a încălcat cu nimic programul divin. Bineînţeles că nu putea concepe să Se închine Satanei! În cazul nostru, ispitirea se face pe două planuri: pe de o parte, suntem ispitiţi să renunţăm la dreptul nostru de naştere spirituală, în schimbul gloriei trecătoare a lumii acesteia, iar pe de altă parte se fac presiuni asupra noastră să ne închinăm şi să slujim creaturii, mai degrabă decât Creatorului!

4:10 Pentru a treia oară, Isus S-a împotrivit ispitei, apelând la Vechiul Testament: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti!“ Închinarea şi slujirea care decurg din aceasta sunt rezervate în exclusivitate lui Dumnezeu. A ne închina Satanei ar însemna să afirmăm că el este Dumnezeu.

Ordinea ispitirilor, aşa cum o redă Matei, diferă de cea de la Luca 4:1-13. Unii au sugerat că ordinea lui Matei este o paralelă cu ordinea ispitirilor cu care a fost confruntat poporul Israel în pustie (Ex. 16:17, 32). În contrast cu răspunsul dat de israeliţi, când au fost confruntaţi cu greutăţile, Isus S-a dovedit desăvârşit.

4:11 După ce Isus a învins cu succes toate ispitele Satanei, diavolul L-a părăsit. Ispitele nu s-au prezentat sub forma unui şir neîntrerupt, ci în valuri. „Când va năvăli vrăjmaşul ca un râu, Duhul Domnului îl va pune pe fugă“ (Is. 59:19).

Ce îmbărbătare minunată pentru sfinţii Domnului, când aceştia sunt încercaţi! Ni se spune că îngerii au venit şi I-au slujit, dar nu se oferă nici o explicaţie pentru acest ajutor supranatural. Probabil înseamnă că ei I-au asigurat hrana fizică, pe care El refuzase să Şi-o procure dând curs îndemnului Satanei.

Din ispitirea lui Isus noi învăţăm că diavolul poate să-i atace chiar şi pe cei care se află sub stăpânirea Duhului Sfânt, dar el nu are nici o putere împotriva celor care îi stau împotrivă cu Cuvântul lui Dumnezeu.
Ispitirea lui Isus Hristos, Pagini Crestine,Ispitirea lui Isus Hristos, Pagini Crestine,Ispitirea lui Isus Hristos, Pagini Crestine, Ispitirea lui Isus Hristos