Necredința iudeilor

Necredinta iudeilor

Ioan 12:37-50

37. Măcar că făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El,
38. ca să se împlinească vorba pe care o spusese prorocul Isaia: „Doamne, cine a dat crezare propovăduirii noastre? Şi cui a fost descoperită puterea braţului Domnului?”
39. De aceea nu puteau crede, pentru că Isaia a mai zis:
40. „Le-a orbit ochii şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu ochii, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec.”
41. Isaia a spus aceste lucruri când a văzut slava Lui şi a vorbit despre El.
42. Totuşi, chiar dintre fruntaşi, mulţi au crezut în El; dar, de frica fariseilor, nu-L mărturiseau pe faţă, ca să nu fie daţi afară din sinagogă.
43. Căci au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu.
44. Iar Isus a strigat: „Cine crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe Mine.
45. Şi cine Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine.
46. Eu am venit ca să fiu o lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric.
47. Dacă aude cineva cuvintele Mele şi nu le păzeşte, nu Eu îl judec; căci Eu n-am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea.
48. Pe cine Mă nesocoteşte şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine-l condamna: Cuvântul pe care l-am vestit Eu, acela îl va condamna în ziua de apoi.
49. Căci Eu n-am vorbit de la Mine Însumi, ci Tatăl, care M-a trimis, El Însuşi Mi-a poruncit ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc.
50. Şi ştiu că porunca Lui este viaţa veşnică. De aceea lucrurile pe care le spun, le spun aşa cum Mi le-a spus Tatăl.”

Comentariu de text

Eşecul celor mai mulţi iudei de a crede (12:37-43)

12:37 Ioan face aici o pauză, pentru a-şi exprima uimirea în faţa faptului că, deşi Domnul Isus a săvârşit atâtea semne măreţe, oamenii nu au crezut în El.

Cum am arătat deja, necredinţa lor nu se datora lipsei de dovezi. Domnul oferise dovezi absolut convingătoare ale Dumnezeirii Sale, dar oamenii nu au voit să creadă. Ei doreau ca un rege să domnească peste ei, iar nu să se pocăiască ei înşişi.

12:38 Necredinţa iudeilor a împlinit profeţia de la Isaia 53:1. Întrebarea: „Doamne, cine a crezut spusele noastre?“ reclamă răspunsul: „Nu prea mulţi!“ Întrucât braţul în Scriptură reprezintă puterea sau tăria, braţul Domnului se referă la puterea lui Dumnezeu.

Puterea lui Dumnezeu este descoperită doar celor care cred spusele privitoare la Domnul Isus Cristos. Prin urmare, întrucât nu prea mulţi au acceptat vestea privitoare la Mesia, puterea lui Dumnezeu nu a fost descoperită multor oameni.

12:39 Când Domnul Isus S-a prezentat pe Sine naţiunii Israel, membrii ei L-au respins. De nenumărate ori, El le oferă mântuirea, dar ei o resping cu încăpăţânare, spunându-I mereu „Nu“.

Cu cât resping oamenii mai mult Evanghelia, cu atât mai greu le va fi s-o accepte. Când oamenii îşi închid ochii în faţa Luminii, Dumnezeu face ca ei să nu poată vedea Lumina cu uşurinţă. Dumnezeu îi loveşte cu ceea ce s-a numit drept „orbire justiţiară“, adică o orbire ce constituie judecata lui Dumnezeu asupra lor, pentru faptul că L-au respins pe Fiul Său.

12:40 Citatul acesta este luat din Isaia 6:9, 10. Dumnezeu a orbit ochii poporului Israel şi le-a împietrit inima israeliţilor. Dar asta a făcut-o abia după ce ei şi-au închis ochii şi şi-au împietrit inimile. Ca urmare a faptului că Israel L-a respins cu încăpăţânare şi îndărătnicie pe Mesia, el s-a detaşat singur de vedere, înţelegere, convertire şi tămăduire.

12:41 În Isaia 6, profetul este descris ca văzând slava lui Dumnezeu. Ioan adaugă acum explicaţia potrivit căreia Isaia a văzut slava lui Cristos, Cristos fiind Cel despre care a vorbit el. Astfel, versetul de faţă este o altă verigă importantă de legătură în lanţul dovezilor care demonstrează că Isus Cristos este Dumnezeu.

12:42 Mulţi dintre dregătorii iudeilor au fost convinşi că Isus este Mesia, dar n-au îndrăznit să împărtăşească altora convingerea lor, de frică să nu fie excomunicaţi. Ne-ar place să credem că oamenii aceştia au fost credincioşi autentici în Domnul Isus, dar textul nu ne oferă această certitudine.

Orice credinţă autentică Îl va mărturisi pe Cristos, mai devreme sau mai târziu. Când cineva Îl acceptă cu adevărat pe Cristos ca Mântuitor al său, acea persoană nu va ezita să facă cunoscut acest lucru, indiferent de consecinţele care ar urma.

12:43 Era evident că pe oamenii aceştia îi interesa mai mult lauda oamenilor, decât lauda lui Dumnezeu. Ei erau mai preocupaţi de aprobarea omului, decât de cea a lui Dumnezeu. Poate o astfel de persoană să fie totuşi un credincios adevărat în Cristos? Pentru a afla răspunsul, consultaţi explicaţiile de la capitolul 5, versetul 44 al evangheliei după Ioan.

Pericolul necredinţei (12:44-50)

12:44 Versetul 44 ar putea fi parafrazat în felul următor: „Cel care crede în Mine realmente crede nu numai în Mine, ci şi în Tatăl Meu, care M-a trimis“. Aici din nou Domnul afirmă unitatea Sa absolută cu Dumnezeu Tatăl. A crede în Cristos înseamnă a crede în Dumnezeu Tatăl. Cineva nu poate crede în Tatăl dacă nu acordă aceeaşi cinste şi Fiului.

12:45 Într-o anumită privinţă, nimeni nu-L poate vedea pe Dumnezeu Tatăl. El este Spirit şi, prin urmare, nevăzut. Dar Domnul Isus a venit în lume ca să ni-L înfăţişeze pe Dumnezeu. Prin asta nu înţelegem că El ne prezintă natura fizică a lui Dumnezeu, ci cea morală. El ne-a revelat caracterul lui Dumnezeu. Aşadar, oricine L-a văzut pe Cristos L-a văzut pe Dumnezeu Tatăl.

12:46 Se pare că exemplul luminii a fost o ilustraţie predilectă a Domnului Isus. Din nou El Se numeşte pe Sine lumina care vine în lume pentru ca cei care cred în El să nu rămână în întuneric. Fără Cristos, oamenii zac în cea mai cumplită beznă, neavând înţelegerea vieţii, a morţii sau a veşniciei. Dar cei care vin la Cristos cu credinţă nu mai orbecăie în căutarea adevărului, deoarece au găsit în El adevărul.

12:47 Scopul Primei Veniri a lui Cristos nu a fost să judece lumea, ci s-o mântuiască. El nu i-a judecat pe cei care au refuzat să asculte cuvintele Sale sau să creadă în El. Asta nu înseamnă că nu-i va condamna într-o zi pe acei necredincioşi, ci doar că nu judecata a format obiectul Primei Sale Veniri.

12:48 Domnul Şi-a îndreptat acum privirile spre ziua în care cei care I-au respins cuvintele vor sta la bara judecăţii lui Dumnezeu. Atunci cuvintele sau învăţăturile Domnului Isus vor fi de ajuns pentru a-i condamna.

12:49 Lucrurile pe care le-a propovăduit Isus nu au fost inventate de El Însuşi sau învăţate la şcolile omeneşti, ci, ca Rob şi Fiu ascultător, El a rostit doar acele lucruri pe care L-a împuternicit Tatăl să le vorbească. Tocmai faptul acesta îi va osândi pe oameni în ziua de apoi.

Cuvântul vorbit de Isus a fost Cuvântul lui Dumnezeu, dar oamenii au refuzat să-l asculte. Tatăl nu i-a spus doar ce să spună, ci şi ce să vorbească, între cele două elemente existând o deosebire semnificativă. Expresia „ce să spun“ se referă la substanţa mesajului; „ce să vorbesc“ se referă la înseşi cuvintele pe care Domnul trebuia să le folosească în propovăduirea adevărului lui Dumnezeu.

12:50 Isus ştia că Tatăl L-a împuternicit să dea viaţă veşnică celor care vor crede în El. Prin urmare, Cristos a transmis mesajul aşa cum I-a fost încredinţat de către Tatăl.

Am ajuns acum la o cumpănă în cadrul naraţiunii. Până în acest punct Domnul Se înfăţişase pe Sine Israelului. Sunt consemnate şapte semne sau miracole distincte, fiecare ilustrând o experienţă care va urma, atunci când un păcătos îşi va pune credinţa în Cristos.

Iată semnele:

1. Preschimbarea apei în vin, la nunta din Cana Galileii (2:1-12), imagine a transformării efectuate de puterea lui Cristos în păcătosul străin de bucuria divină.
2. Vindecarea fiului unui om de neam ales (4:46-54) – o imagine a păcătosului bolnav, având trebuinţă de tămăduire spirituală.
3. Vindecarea invalidului de la scăldătoarea Betezda (cap. 5). Sărmanul păcătos, total neputincios şi lipsit de nădejde – incapabil să facă vreun lucru pentru a-şi remedia condiţia. Isus îl vindecă de infirmitatea sa.
4. Hrănirea celor cinci mii (cap. 6). Păcătosul e lipsit de hrană; e măcinat de foame şi are neapărat trebuinţă să i se dea tărie. Domnul asigură hrana sufletului său, pentru ca să nu mai înfometeze.
5. Potolirea furtunii de pe Marea Galileii (6:16-21). Păcătosul văzut în ipostaza pericolului în care se află. Domnul îl salvează de furtună.
6. Vindecarea orbului din naştere (cap. 9). Înfăţişează orbirea din inima omenească, până când aceasta este atinsă de puterea lui Cristos. Omul nu-şi poate vedea păcătoşenia, nici frumuseţile oferite de Mântuitorul, până când nu este luminat de Duhul Sfânt.
7. Învierea lui Lazăr dintre cei morţi (cap. 11). Asta, desigur, ne aminteşte că păcătosul este mort în păcatele şi fărădelegile sale şi are nevoie de viaţă de sus.Toate aceste semne au menirea de a demonstra că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu.

Pagini Crestine,Necredinta iudeilor,Pagini Crestine,Necredinta iudeilor,Pagini Crestine,Necredinta iudeilor,Pagini Crestine,Necredinta iudeilor,Pagini Crestine,Necredinta iudeilor,Pagini Crestine,Necredinta iudeilor,Pagini Crestine,Necredinta iudeilor,Pagini Crestine,Necredinta iudeilor,Pagini Crestine,Necredinta iudeilor,Pagini Crestine,Necredinta iudeilor