Barnaba și Saul sunt aleși pentru lucrare

Barnaba si Saul

Faptele Apostolilor 12:24,25;  13:1-3

1. În biserica din Antiohia erau nişte proroci şi învăţători: Barnaba, Simon, numit Niger, Luciu din Cirena, Manaen, care fusese crescut împreună cu cârmuitorul Irod, şi Saul.
2. Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul, pentru lucrarea la care i-am chemat.”
3. Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şiau pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece.

Comentariu de text

Barnaba si Saul sunt alesi pentru lucrare

12:24 Între timp, Evanghelia se răspândea tot mai mult. Dumnezeu face ca mânia omului să-I aducă laude, iar restul mâniei El o restrânge (Ps. 76:10). Domnul zădărniceşte planurile popoarelor, dar sfatul Domnului dăinuie în veac (Ps. 33:10, 11).

12:25 După ce şi-au isprăvit misiunea la Ierusalim, predând darul dat de biserica din Antiohia, Barnaba şi Saul s-au întors în Antiohia, luându-l cu ei pe Marcu, un văr al lui Barnaba (Col. 4:10), care mai târziu a redactat a doua evanghelie.

Nu se poate stabili dacă Barnaba şi Saul se aflau în Ierusalim când a fost executat Iacov, când a fost întemniţat Petru sau când a murit Irod.

În opinia multor comentatori ai Bibliei, capitolul 13 constituie un punct de cotitură în cartea Faptelor Apostolilor. Unii merg până acolo încât numesc restul capitolelor Volumul Doi din cartea Fapte. Între timp, apostolul Pavel a dobândit un evident prestigiu, iar Antiohia din Siria devine acum centrul dinspre care emană Evanghelia în cercuri concentrice către Neamuri.

13:1 Din capitolul 11 am aflat că la Antiohia s-a format o biserică. În loc să aibă doar un singur om ca vestitor al Evangheliei sau păstor, această adunare dispunea de o mare varietate de daruri. Concret, existau cel puţin cinci profeţi şi învăţători. După cum am arătat, profetul este un om special înzestrat de Duhul Sfânt pentru a primi revelaţii direct din partea lui Dumnezeu, pe care le transmite mai departe.

În mod real, profeţii au fost purtători de cuvânt ai Domnului, putând prezice adesea evenimentele ce urmau să se întâmple în viitor. Învăţătorii au fost oameni cărora Duhul Sfânt le-a dat capacitatea de a expune sau explica Cuvântul lui Dumnezeu către alţii, într-o manieră simplă şi uşor de înţeles.

Ni se dau numele profeţilor şi învăţătorilor:

1. Barnaba. Deja am făcut cunoştinţă cu acest admirabil slujitor al lui Cristos şi coleg de lucru al lui Pavel. Probabil motivul pentru care este aşezat în capul listei îl constituie faptul că fusese credincios şi Îl slujise pe Cristos de mai multă vreme.

2. Simeon, numit Niger. Judecând după nume, presupunem că era iudeu din naştere, provenind, probabil, dintr-o comunitate de evrei din Africa. Sau poate că a împrumutat numele de Niger (care înseamnă negru sau cu ten de culoare închisă) cu scopul expres de a putea lucra mai uşor printre neevrei. Desigur, şi cealaltă variantă e posibilă, că era într-adevăr negru, după cum sugerează numele. Nu cunoaştem alte amănunte despre el.

3. Luciu din Cirena. Era, probabil, unul din locuitorii Cirenei, care a venit la Antiohia prima oară, propovăduindu-L pe Domnul Isus (11:20).

4. Manaen (nume care corespunde cu Menahem din Vechiul Testament). Este trecut aici în rândul celor care au fost crescuţi împreună cu tetrarhul Irod. E remarcabil să constatăm că o persoană care a trăit într-o relaţie atât de apropiată cu mârşavul Irod Antipa se află acum printre primii care au îmbrăţişat credinţa creştină. Titlul tetrarh indică faptul că Irod a domnit peste o pătrime din regatul tatălui său.

5. Saul. Deşi este trecut pe ultimul loc în această listă, Saul avea să devină întruchiparea în „carne şi oase“ a adevărului potrivit căruia: „cei din urmă vor fi cei dintâi“.

Aceşti cinci oameni ilustrează faptul că biserica primară era integrată, fiind insensibilă la deosebirile legate de culoarea pielii. Sau, cum a spus cineva: „Noul etalon după care erau măsuraţi acum oamenii afirma că nu mai conta cine eşti, ci al cui eşti“.

13:2 Profeţii şi învăţătorii se strânseseră laolaltă, în vederea rugăciunii şi postului, probabil cu întreaga biserică. Din context avem temei să credem că sintagma: slujeau Domnului înseamnă că au petrecut timpul rugându-se şi făcând mijlocire. Iar prin post, ei îi refuzau trupului cerinţele normale de hrană, pentru a se consacra în întregime unor exerciţii spirituale.

Dar de ce s-au strâns laolaltă pentru a se ruga? Nu e oare logic să conchidem că au convocat această adunare dintr-un profund sentiment de împovărare, sub imperativul de a evangheliza lumea? Textul biblic nu spune că s-au rugat toată noaptea, dar tonul şi contextul ne fac să deducem că a fost o rugăciune mult mai profundă şi mai îndelungată decât cele de genul „orelor de rugăciune“ din vremea noastră.

În timp ce se rugau ei, Duhul Sfânt i-a instruit în mod concret să-i pună deoparte pe Barnaba şi pe Saul, pentru lucrarea aparte ce le-o rezervase. Cum a transmis Duhul Sfânt acest mesaj profeţilor şi învăţătorilor? Deşi nu ni se precizează, putem presupune că a făcuto prin intermediul acestor oameni cu învestitura de profeţi: Simeon, Luciu sau Manaen.

Aici Barnaba e menţionat primul, iar Saul e trecut pe locul doi. Dar ordinea se inversează la întoarcerea din Antiohia.

Versetul acesta are o extraordinar de mare importanţă pe plan practic, deoarece subliniază rolul Duhului Sfânt în călăuzirea bisericii primare şi sensibilitatea ucenicilor la călăuzirea Sa.

13:3 După ce Duhul Sfânt Şi-a făcut astfel cunoscută voia, oamenii au continuat să postească şi să se roage. Apoi cei trei (Simeon, Luciu şi Manaen) şi-au pus mâinile peste Barnaba şi Saul. Acesta nu a fost un act oficial de ordinare (sau hirotonire) de felul celui practicat în lumea creştină de astăzi, unde o oficialitate a bisericii conferă statut ecleziastic unui subordonat. Mai degrabă, a fost vorba despre o simplă expresie a părtăşiei lor cu aceşti doi oameni în lucrarea la care i-a chemat Duhul Sfânt. Ideea de ordinare ca ritual în virtutea căruia i se conferă cuiva autoritatea exclusivă de a administra „sacramentele“ şi de a îndeplini alte funcţii ecleziastice lipseşte cu desăvârşire din Noul Testament, după cum arată şi Barnhouse:

În structurile noastre organizatorice actuale, se comite o mare greşeală atunci când se aşteaptă de la un singur om să posede toate darurile necesare conducerii. Astfel, multe biserici au sute de membri, dar un singur păstor, în a cărui sarcină cade vestirea Evangheliei, mângâierea oamenilor şi toate celelalte îndatoriri.

De fapt, dintre cele opt daruri menţionate în textul de care ne ocupăm (Romani 12:6-8), şapte sunt considerate funcţii destinate păstorului ordinat, în vreme ce a opta este considerată aparţinând bisericii. Şi care este darul rezervat bisericii? Este acela de a achita notele de plată! Ceva nu este în ordine aici.

Poate va întreba cineva, în acest punct, dacă nu cumva sugerez că „laicii“ ar trebui să predice? Răspunsul este că, fără îndoială, dacă un „laic“ posedă o cunoaştere aprofundată a Scripturii, el trebuie să-şi exercite darul şi să predice ori de câte ori are prilejul. E remarcabilă, în acest context, dezvoltarea mişcărilor de antrenare în misiune a aşa-numiţilor „laici“ sau „mireni“, ea constituind negreşit un pas în direcţia cea bună: de revenire la modul nou-testamental de a proceda.

A nu se uita că Barnaba şi Saul colaboraseră deja în lucrarea Domnului timp de circa opt ani, înainte de acest moment. Ei nu erau începători în slujba lui Cristos, ci cunoscuseră experienţa „ordinării de către Mâinile Străpunse ale Mântuitorului“.

Acum colegii lor de slujire de la Antiohia şi-au exprimat doar identificarea lor cu ei, prin acest act special de încredinţare în misiunea de vestire a Evangheliei către Neamuri.

Cuvintele: i-au lăsat să plece înseamnă că i-au trimis în misiunea lor sau i-au eliberat să-şi înceapă lucrarea.
Pagini Crestine,Barnaba si Saul,Pagini Crestine,Barnaba si Saul,Pagini Crestine,Barnaba si Saul,Pagini Crestine,Barnaba si Saul,Pagini Crestine,Barnaba si Saul,Pagini Crestine,Barnaba si Saul,Pagini Crestine,Barnaba si Saul