Cei șapte diaconi

Cei sapte diaconi

Faptele Apostolilor 6:1-15

1. În zilele acelea, când s-a înmulţit numărul ucenicilor, evreii care vorbeau greceşte cârteau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţirea ajutoarelor de toate zilele.
2. Cei doisprezece au adunat mulţimea ucenicilor şi au zis: „Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese.
3. De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune, pe care îi vom pune la slujba aceasta.
4. Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului.”
5. Vorbirea aceasta a plăcut întregii adunări. Au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfânt, pe Filip, pe Prohor, pe Nicanor, pe Timon, pe Parmena şi pe Nicolae, un prozelit din Antiohia.
6. I-au adus înaintea apostolilor, care, după ce s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei. Ştefan învinuit de blasfemie
7. Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim şi o mare mulţime de preoţi venea la credinţă.
8. Ştefan era plin de har şi de putere şi făcea minuni şi semne mari în popor.
9. Unii din sinagoga numită a izbăviților, a cireneenilor şi a alexandrinilor, împreună cu nişte iudei din Cilicia şi din Asia, au început o ceartă de vorbe cu Ştefan;
10. dar nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi Duhului cu care vorbea el.
11. Atunci au pus la cale ca nişte oameni să zică: „Noi l-am auzit rostind cuvinte de hulă împotriva lui Moise şi împotriva lui Dumnezeu.”
12. Au întărâtat norodul, pe bătrâni şi pe cărturari, au năvălit asupra lui, au pus mâna pe el şi l-au dus în Sinedriu.
13. Au scos nişte martori mincinoşi care au zis: „Omul acesta nu încetează să spună cuvinte de hulă împotriva acestui Locaş Sfânt şi împotriva Legii.
14. Într-adevăr, l-am auzit zicând că acest Isus din Nazaret va dărâma Locaşul acesta şi va schimba obiceiurile pe care ni le-a dat Moise.”
15. Toţi cei ce stăteau în Sinedriu s-au uitat ţintă la Ştefan şi faţa lui li s-a arătat ca o faţă de înger.

Comentariu de text

6:1 Dacă diavolul nu poate nimici prin atacuri declanşate din afară, atunci va încerca să facă ravagii prin declanşarea unor disensiuni interne, aşa cum reiese din versetele următoare.

În primele zile ale bisericii, creştinii aveau obiceiul de a repartiza zilnic ajutoare pentru văduvele sărace din biserică, ce nu aveau alt mijloc de întreţinere. Unii din credincioşii care fuseseră iudei de limbă greacă s-au plâns că văduvele lor nu s-au bucurat de acelaşi tratament ca văduvele evreilor (adică cele din Ierusalim şi din Iudeea).

6:2, 3 Cei doisprezece apostoli şi-au dat seama că, pe măsură ce biserica se dezvolta tot mai mult, se ivea nevoia rezolvării acestor chestiuni de ordin administrativ. În ce-i privea pe ei înşişi, nu se cădea ca ei să lase misiunea vestirii Cuvântului lui Dumnezeu, doar pentru a se ocupa de probleme financiare. Prin urmare, sfatul lor a fost ca biserica să numească şapte oameni spirituali care să se ocupe de problemele de natură vremelnică ale bisericii.

Deşi aceşti oameni nu sunt definiţi de Biblie ca diaconi, totuşi nu greşim dacă îi privim ca atare. În expresia: „să slujim la mese“ termenul „a sluji“ este forma verbală a substantivului din care derivă termenul de diacon. Deci ei erau diaconi, cu funcţia specifică de a se ocupa de mese.

Trei erau calităţile pe care trebuiau să le întrunească ei pentru a ocupa această funcţie:

1. Ei trebuiau să fie vorbiţi de bine (deci să se bucure de o bună reputaţie).
2. Să fie plini de Duhul Sfânt (deci spirituali, duhovniceşti).
3. Şi în sfârşit trebuiau să fie plini de înţelepciune (adică practici).

O listă mai amănunţită a calităţilor necesare ocupării acestei funcţii o găsim la 1 Timotei 3:8-13.

6:4 Apostolii s-au consacrat întru totul rugăciunii şi propovăduirii Cuvântului. Nu e întâmplătoare ordinea în care sunt redate cele două activităţi: mai întâi, rugăciunea, apoi propovăduirea Cuvântului. Cu alte cuvinte, mai întâi ei aveau grijă să stea de vorbă cu Dumnezeu despre oameni, şi abia apoi să le vorbească oamenilor despre Dumnezeu.

6:5, 6 Judecând după numele celor şapte care au fost desemnaţi, majoritatea au fost iudei vorbitori de limba greacă înainte de convertirea lor. Negreşit aceasta a fost o concesie plină de amabilitate faţă de însuşi grupul care ridicase obiecţia. Se punea astfel capăt oricăror acuzaţii posibile de favoritism în acest domeniu. Când dragostea lui Dumnezeu umple inimile oamenilor, ea va triumfa întotdeauna asupra tuturor fleacurilor, maliţiozităţilor şi actelor de egoism.

Numai doi dintre diaconii aceştia ne sunt îndeajuns de bine cunoscuţi: Ştefan, care a devenit primul martir al bisericii, şi Filip, evanghelistul care a dus mai târziu Evanghelia în Samaria, câştigându-l apoi pe famenul etiopian pentru Cristos şi mai târziu oferindu-i lui Pavel ospitalitate în Cezareea.

După ce s-au rugat, apostolii şi-au exprimat părtăşia cu alegerea făcută de biserică, punându-şi mâinile peste cei şapte.

6:7 Dacă versetul 7 este citit în continuarea versetelor precedente, atunci pare să indice că desemnarea de diaconi care să se ocupe de treburile administrative a dus la o semnificativă înaintare a Evangheliei. Pe măsură ce se răspândea cuvântul lui Dumnezeu, mulţi ucenici erau adăugaţi la comunitatea de creştini din Ierusalim şi mulţi dintre preoţii iudei au devenit şi ei urmaşi ai Domnului Isus.

6:8 Textul biblic se concentrează acum asupra unuia dintre diaconi, Ştefan, care a fost folosit cu mare putere de Dumnezeu în săvârşirea unor minuni şi în propovăduirea Cuvântului. Este primul om în afară de apostoli despre care se spune în cartea Faptele Apostolilor că a săvârşit minuni. S-a datorat promovarea sa într-o slujbă mai înaltă faptului că a slujit cu credincioşie ca diacon? Sau a fost o slujbă suplimentară, pe care şi-a desfăşurat-o paralel cu aceea de diacon? Este greu de aflat răspunsul din textul versetului.

6:9 Împotrivirea faţă de puternica vestire a Cuvântului de către Ştefan a pornit din sânul sinagogii – adică al lăcaşului la care se strângeau iudeii în ziua de sabat, pentru a primi învăţătură din lege. Sinagogile erau denumite în funcţie de categoriile de oameni care le frecventau. Astfel sinagoga izbăviţilor (cum se spune în versiunea Cornilescu, n.tr.) era probabil frecventată de iudei liberi, ce fuseseră anterior sclavi la romani. Cirena era un oraş din Africa, ai cărui locuitori iudei se pare că s-au stabilit la Ierusalim. Iar alexandrinii erau iudei proveniţi din portul egiptean cu acelaşi nume. Cilicia era o provincie din sud-estul Asiei Mici, iar Asia era o provincie (nu continentul cu acelaşi nume, n.tr.) din Asia Mică, alcătuită din trei teritorii. După câte se pare, comunităţile de evrei proveniţi din aceste localităţi îşi aveau sinagogile lor la Ierusalim sau în împrejurimile oraşului.

6:10-14 În disputa lor cu Ştefan, iudeii aceştia zeloşi nu i-au putut ţine piept. Căci cuvintele rostite de el şi puterea cu care le rostea au fost irezistibile. Într-o încercare disperată de a-l reduce la tăcere, ei au pus la cale pe ascuns nişte martori mincinoşi, care să-l acuze pe nedrept pe Ştefan de hulă împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu. Curând Ştefan a fost adus înaintea Sinedriului, fiind acuzat că ar fi vorbit împotriva templului şi a legii. Ei l-au acuzat pe Ştefan pe nedrept că ar fi spus că Isus a zis că va distruge templul şi că va schimba întregul sistem pe care l-a transmis Moise Israelului.

6:15 În timp ce membrii Sinedriului au audiat plângerile aduse împotriva lui Ştefan, ei nu au văzut faţa sa, ci faţa unui înger. Ei au observat tainica frumuseţe degajată de o viaţă pe de-a-ntregul predată Domnului, hotărâtă să vestească Adevărul, nemaifiind preocupată deacum de ceea ce vor gândi sau spune oamenii. Ei au văzut ceva din gloria lui Cristos oglindindu-se în strălucirea feţei acestui devotat urmaş al Său.

În capitolul 7 avem magistrala apărare a lui Ştefan, care demarează lin, cu o aparentă trecere în revistă a istoriei iudaice. Curând naraţiunea se concentrează asupra a două personaje principale, Iosif şi Moise, care au fost înălţaţi de Dumnezeu, fiind respinşi de Israel. Apoi Dumnezeu i-a ridicat la poziţia de izbăvitori şi salvatori.

Deşi Ştefan nu face o comparaţie directă a experienţelor trăite de aceştia cu cele ale lui Cristos, analogia cu acestea e cât se poate de transparentă. Apoi Ştefan se lansează într-o usturătoare condamnare la adresa liderilor Israelului, pe carei acuză că s-au împotrivit Duhului Sfânt, ucigându-L pe Cel Neprihănit şi călcând legea lui Dumnezeu.

E imposibil ca Ştefan să nu-şi fi dat seama în acest moment că viaţa lui e în pericol. Dacă voia să şi-o cruţe, nu avea decât să rostească o cuvântare împăciutoare. Dar Ştefan a preferat să moară, decât să trădeze misiunea sacră ce i s-a încredinţat, dând dovadă de un curaj vrednic de toată admiraţia!
Pagini Crestine,Cei sapte diaconi,Pagini Crestine,Cei sapte diaconi,Pagini Crestine,Cei sapte diaconi,Pagini Crestine,Cei sapte diaconi,Pagini Crestine,Cei sapte diaconi,Pagini Crestine,Cei sapte diaconi,Pagini Crestine,Cei sapte diaconi