Hrănirea celor cinci mii

Hranirea celor cinci mii

Ioan 6:1-15

1. După aceea, Isus S-a dus dincolo de Marea Galileii, numită Marea Tiberiadei.
2. O mare gloată mergea după El pentru că vedea semnele pe care le făcea cu cei bolnavi.
3. Isus S-a suit pe munte şi şedea acolo cu ucenicii Săi.
4. Paştele, praznicul iudeilor, era aproape.
5. Isus Şi-a ridicat ochii şi a văzut că o mare gloată vine spre El. Şi a zis lui Filip: „De unde avem să cumpărăm pâini ca să mănânce oamenii aceştia?”
6. Spunea lucrul acesta ca să-l încerce, pentru că ştia ce are de gând să facă.
7. Filip I-a răspuns: „Pâinile pe care le-am putea cumpăra cu două sute de dinari, n-ar ajunge ca fiecare să primească puţin din ele.”
8. Unul din ucenicii Săi, Andrei, fratele lui Simon Petru, I-a zis:
9. „Este aici un băieţel care are cinci pâini de orz şi doi peşti; dar ce sunt acestea la atâţia?”
10. Isus a zis: „Spuneţi oamenilor să şadă jos.” În locul acela era multă iarbă. Oamenii au şezut jos, în număr de aproape cinci mii.
11. Isus a luat pâinile, a mulţumit lui Dumnezeu, le-a împărţit ucenicilor, iar ucenicii leau împărţit celor ce şedeau jos; de asemenea, le-a dat şi din peşti cât au vrut.
12. După ce s-au săturat, Isus a zis ucenicilor Săi: „Strângeţi firimiturile care au rămas, ca să nu se piardă nimic.”
13. Le-au adunat deci şi au umplut douăsprezece coşuri cu firimiturile care rămăseseră din cele cinci pâini de orz, după ce mâncaseră toţi.
14. Oamenii aceia, când au văzut minunea pe care o făcuse Isus, ziceau: „Cu adevărat, Acesta este Prorocul cel aşteptat în lume.”
15. Isus, fiindcă ştia că au de gând să vină să-L ia cu sila ca să-L facă împărat, S-a dus iarăşi la munte, numai El singur.

Comentariu de text

Hrănirea celor cinci mii (6:1-15)

6:1 Enunţul după aceste lucruri înseamnă că s-a scurs o bună bucată de timp de la evenimentele din capitolul 5. Cât? Nu ştim, dar ştim că Isus Se deplasase între timp de la Ierusalim spre nord, la Marea Galileii. Când se spune că a traversat marea, sensul afirmaţiei este că s-a deplasat de pe ţărmul de nord-vest pe cel de nord-est.

Marea Galileii mai era cunoscută şi sub denumirea de Marea Tiberiadei, provenind de la oraşul Tiberiada, situat pe malul ei vestic. Oraşul acesta, capitala provinciei Galileea, purta numele împăratului roman Tiberiu.

6:2, 3 O mare mulţime de oameni venise după El, nu neapărat pentru că ar fi crezut în El, că este Fiul lui Dumnezeu, ci pentru că au văzut minunile pe care le-a făcut El pentru cei bolnavi.

O credinţă întemeiată pe minuni nu este niciodată atât de plăcută în faţa lui Dumnezeu cum este credinţa întemeiată doar pe Cuvântul Lui. Nu ar trebui să fie nevoie de minuni pentru a adeveri Cuvântul lui Dumnezeu, căci tot ce spune Dumnezeu este adevărat şi nu poate fi fals. Asta ar trebui să fie de ajuns pentru oricine.

Traducerea literală a versetului 3 este: „Şi Isus S-a suit pe munte“, dar probabil că este o referire la zona muntoasă sau deluroasă din regiunea ce înconjoară Marea Galileii.

6:4 Nu se poate stabili de ce afirmă Ioan că Paştele se apropia. Unii au sugerat că Domnul Isus se gândea la Paştele cu ocazia căruia El a vestit minunatul mesaj despre Pâinea Vieţii, din acest capitol. El nu Se dusese la Ierusalim pentru acest Paşte. Ioan aminteşte de acest Paşte prin cuvintele sărbătoarea iudeilor. În realitate însă Dumnezeu este Cel care a instituit această sărbătoare, în Vechiul Testament. El este cel care a dăruit praznicul respectiv iudeilor şi, desigur, în acest sens se poate spune că este o sărbătoare a iudeilor.

Dar sintagma o sărbătoare a iudeilor ar putea însemna şi faptul că Dumnezeu nu mai recunoştea această sărbătoare ca una din sărbătorile Sale, întrucât poporul evreu o celebra doar ca pe un ritual, fără nici o consacrare pornită din inimă. Sărbătoarea îşi pierduse sensul real, nemaiconstituind o sărbătoare a lui Iehova.

6:5 Pe Isus nu L-a deranjat mulţimea mare de oameni din faţa Sa. În mod sigur El nu a considerat că oamenii aceştia ar putea tulbura odihna Sa ori răpi timpul pe care l-ar putea petrece cu ucenicii. Primul Lui gând a fost să le dea de mâncare. Astfel S-a îndreptat spre Filip şi l-a întrebat unde ar putea face rost de pâine, pentru a hrăni mulţimea.

Ori de câte ori punea Isus o întrebare nu o făcea din dorinţa de a adăuga la cunoştinţele Sale, ci de a-i învăţa pe oameni un adevăr, un principiu. Deşi a întrebat, Domnul, desigur, cunoştea răspunsul, dar nu şi Filip.

6:6 Domnul voia să-l înveţe pe Filip o lecţie de mare preţ şi să-i încerce credinţa. El Însuşi ştia că va săvârşi o minune mare, hrănind mulţimea uriaşă de oameni. Şi-o fi dat oare Filip seama că Isus poate face acest lucru? Era credinţa lui Filip mare sau mică?

6:7 Se pare că credinţa lui Filip nu s-a ridicat la un nivel prea înalt. El a făcut repede un calcul, stabilind că pâinile pe care le-ar putea cumpăra cu două sute de dinari n-ar ajunge nici măcar pentru un prânz puţin îndestulător. Nu ştim exact câtă pâine se putea cumpăra pe vremea aceea cu două sute de dinari, dar presupunem că foarte multă, întrucât un dinar reprezenta plata pentru o zi de lucru.

6:8, 9 Andrei era fratele lui Simon Petru. El locuiau în apropiere de Betsaida, pe malul Mării Galileii. Andrei s-a gândit şi la dificultatea de a hrăni o mulţime atât de mare de oameni. El a observat că un băieţel avea cinci pâini de orz şi doi peştişori, dar a conchis că aceste bucate ar fi cu totul insuficiente pentru a stâmpăra foamea unei mulţimi atât de mari de oameni.

Băieţelul nu avea prea mult, dar a fost dispus să pună totul la dispoziţia Domnului Isus. Ca urmare a acestui gest mărinimos, pilda sa a fost consemnată în fiecare din cele patru evanghelii. Da, ce avea el era puţin, dar „puţinul devine mult, în mâna lui Dumnezeu“ şi astfel gestul lui a ajuns să fie cunoscut în toată lumea, în toate veacurile care au urmat.

6:10 Rugându-i pe ucenici să le spună oamenilor să se aşeze (textual: să stea întinşi), Domnul Isus a avut grijă ca ei să fie comozi.  Observaţi că locul pe care l-a ales El avea multă iarbă. Era greu de găsit iarbă în acel ţinut, dar Domnul a ţinut ca oamenii să mănânce într-un loc curat şi plăcut.

În text se spune că erau mii de bărbaţi acolo [gr. άγθρώπους], ceea ce presupune că se aflau, în plus, şi femei şi copii. Se face precizarea că se aflau cinci mii pentru a se scoate în evidenţă cât de mare era minunea ce urma să fie săvârşită de Domnul.

6:11 Isus a luat pâinile şi a mulţumit pentru ele. Dacă Domnul a procedat aşa înainte de a Se hrăni din acele bucate şi de a le împărţi oamenilor, cu cât mai mult se cuvine să facem şi noi la fel, mulţumindu-I lui Dumnezeu ori de câte ori ne aşezăm la masă pentru a ne hrăni. Apoi El a distribuit hrana ucenicilor – fapt care ne învaţă încă un lucru minunat. Domnul Isus nu a săvârşit singur această lucrare, ci a apelat la slujirea altora. Bine a spus cel care a rostit cuvintele: „Tu fă tot ce poţi, eu fac tot ce pot, iar Domnul va face tot ce nu putem noi face“.

Între timp, când Isus a ajuns să repartizeze pâinea ucenicilor, aceasta a fost deja înmulţită în chip miraculos. Nu se consemnează momentul exact în care a avut loc minunea, dar ştim că a fost o minune prin faptul că doar cinci pâini şi doi peştişori au fost de ajuns în mâinile Domnului pentru a hrăni mulţimea aceea mare de oameni. Ucenicii au început să împartă pâinea şi peştii la oamenii ce stăteau întinşi pe iarbă. Nu s-a înregistrat nici o criză de alimente, deoarece se precizează clar că le-a dat şi din peşti cât au voit.

Griffith Thomas ne aminteşte tabloul minunat care ni se prezintă în acest capitol, înfăţişând:

(a) lumea care piere;
(b) ucenicii neputincioşi;
(c) Mântuitorul desăvârşit.

Minunea aceasta a presupus un adevărat act al creaţiei. Nici un om obişnuit nu ar fi putut lua cinci pâini şi doi peştişori pe care să le facă să crească atât de mult încât să hrănească atâţia oameni. Frumos s-a exprimat cel ce a spus că: „a fost primăvară când a binecuvântat El pâinea şi vremea secerişului, când a frânt-o“, după cum tot atât de adevărat este că „pâinile nebinecuvântate sunt pâini neînmulţite“.

6:12 Ce grijă are Domnul până şi de cele mai mici amănunte! Dacă Isus ar fi fost un om obişnuit, dacă ar fi fost doar om, niciodată nu i-ar fi trecut poate prin minte să se ocupe de firimiturile care au rămas. Oricine care poate hrăni cinci mii, în mod normal, nu se mai gândeşte la câteva firimituri rămase! Dar Isus este Dumnezeu şi Dumnezeu nu face risipă nici în belşugul Său. El vrea ca noi să nu risipim lucrurile preţioase pe care ni le-a încredinţat. De aceea, El are grijă să dea instrucţiuni ca resturile de mâncare rămase să fie adunate, aşa încât nimic să nu se piardă.

Mulţi oameni au încercat să găsească o explicaţie naturală a acestei minuni, care să elimine elementul miraculos. Astfel, susţin aceştia, când au văzut oamenii că băieţaşul Îi dă lui Isus cele cinci pâini şi doi peşti, şi-au dat seama cât de egoişti sunt şi s-au hotărât pe loc să-şi deschidă fiecare traista cu merinde, împărţindu-le cu semenii lor. În felul acesta, bucatele s-au ajuns la fiecare. Numai că această explicaţie nu corespunde realităţii, aşa cum vom vedea din faptele consemnate în versetul următor.

6:13 Douăsprezece coşuri de pâine au fost strânse după ce oamenii au terminat de mâncat, ceea ce înseamnă că ar fi fost o imposibilitate să se strângă atâta hrană, după terminarea mesei, dacă fiecare ar fi împărţit ce şi-a adus de acasă cu ceilalţi. Explicaţiile omului sunt atât de ridicole! În lumina faptelor, se poate trage o singură concluzie: că s-a săvârşit un miracol extraordinar.

6:14 Chiar oamenii au recunoscut că s-a produs o minune. În schimb, dacă ar fi valabilă teoria potrivit căreia fiecare s-a hrănit din merindele aduse de acasă, nu am mai găsi în text exclamaţiile de uimire ale mulţimii în faţa acestei minuni.

Oamenii au fost atât de convinşi că s-a făcut o minune, încât au fost gata să recunoască în Isus pe Prorocul ce era aşteptat să vină în lume. Ei ştiau din Vechiul Testament că avea să vină un profet, despre care credeau că îi va izbăvi de sub jugul imperiului roman. Ei aşteptau un monarh pământesc, fiind lipsiţi de credinţă adevărată, căci nu erau dispuşi să-L recunoască în Isus pe Fiul lui Dumnezeu, nici să-L accepte ca Mântuitor.

6:15 Ca urmare a minunii săvârşite de Isus, oamenii au dorit să-L facă rege. Din nou, dacă Isus nu ar fi fost decât un simplu om, negreşit s-ar fi conformat numaidecât dorinţei lor. Oamenii nu stau pe gânduri când li se oferă prilejul de a fi preamăriţi sau de a obţine un privilegiu însemnat. Dar Isus n-a fost mişcat de aceste acţiuni menite să trezească sentimente de mândrie şi îngâmfare. El Şi-a dat seama că a venit în lume să moară pe cruce, ca Înlocuitor pentru păcatele a căror pedeapsă noi meritam s-o plătim. Prin urmare, El nu voia să facă nici un lucru care să poată impieta asupra realizării acestui obiectiv. El a refuzat să urce pe tron înainte de a se fi urcat mai întâi pe altarul suferinţei. El ştia că mai întâi trebuia să sufere, să-Şi verse sângele şi să moară, şi abia apoi să fie preamărit.

Iată ce scrie F.B. Meyer în această privinţă:

După cum s-a exprimat St. Bernard: El întotdeauna a fugit, când au voit să-L facă Rege, dar S-a prezentat, atunci când au voit să-L răstignească. Având mereu vii aceste cuvinte în minte, să nu şovăim să adoptăm nobilele cuvinte rostite de Itai din Gat: „Viu este Domnul şi viu este domnul meu împăratul, că în locul unde va fi domnul meu împăratul, fie ca să moară, fie ca să trăiască, acolo va fi şi slujitorul tău“ (2 Samuel 15:21). Şi El va răspunde negreşit, cum a făcut acelaşi David în cazul altui fugar ce a venit să se alipească la o cauză: „Rămâi cu mine, nu te teme de nimic, căci cel care caută să-mi ia viaţa caută să ţi-o ia şi pe a ta. Dar lângă mine vei fi bine păzit“ (1 Sam. 22:23).
Pagini Crestine,Hranirea celor cinci mii,Pagini Crestine,Hranirea celor cinci mii,Pagini Crestine,Hranirea celor cinci mii,Pagini Crestine,Hranirea celor cinci mii,Pagini Crestine,Hranirea celor cinci mii,Pagini Crestine,Hranirea celor cinci mii,Pagini Crestine,Hranirea celor cinci mii,Pagini Crestine,Hranirea celor cinci mii,Pagini Crestine,Hranirea celor cinci mii,Pagini Crestine,Hranirea celor cinci mii,Pagini Crestine,Hranirea celor cinci mii