Convertirea unei femei din Samaria

Convertirea unei femei din Samaria

Ioan 4:1-26

1. Domnul a aflat că fariseii au auzit că El face şi botează mai mulţi ucenici decât Ioan.
2. Însă Isus nu boteza El Însuşi, ci ucenicii Lui.
3. Atunci a părăsit Iudeea şi S-a întors în Galileea.
4. Fiindcă trebuia să treacă prin Samaria,
5. a ajuns lângă o cetate din ţinutul Samariei, numită Sihar, aproape de ogorul pe care i-l dăduse Iacov fiului său Iosif.
6. Acolo se afla fântâna lui Iacov. Isus, ostenit de călătorie, şedea lângă fântână. Era cam pe la ceasul al şaselea.
7. A venit o femeie din Samaria să scoată apă. „Dă-Mi să beau”, i-a zis Isus.
8. Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate să cumpere de-ale mâncării.
9. Femeia samariteancă I-a zis: „Cum Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteancă?” – Iudeii, într-adevăr, n-au legături cu samaritenii.
10. Drept răspuns, Isus i-a zis: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: „Dă-Mi să beau!”, tu singură ai fi cerut să bei şi El ţi-ar fi dat apă vie.”
11. „Doamne”, I-a zis femeia, „n-ai cu ce să scoţi apă şi fântâna este adâncă; de unde ai putea să ai, dar, această apă vie?
12. Eşti Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat fântâna aceasta şi a băut din ea el însuşi şi fiii lui şi vitele lui?”
13. Isus i-a răspuns: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete.
14. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă, apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică.”
15. „Doamne”, I-a zis femeia, „dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin până aici să scot.”
16. „Du-te”, i-a zis Isus, „de cheamă pe bărbatul tău şi vino aici”.
17. Femeia I-a răspuns: „N-am bărbat.” Isus i-a zis: „Bine ai zis că n-ai bărbat.
18. Pentru că cinci bărbaţi ai avut; şi acela pe care-l ai acum nu-ţi este bărbat. Aici ai spus adevărul.”
19. „Doamne”, I-a zis femeia, „văd că eşti proroc.
20. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta; şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii.”
21. „Femeie”, i-a zis Isus, „crede-Mă că vine ceasul când nu vă veţi închina Tatălui, nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim.
22. Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi ne închinăm la ce cunoaştem, căci Mântuirea vine de la iudei.
23. Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători Își doreşte Tatăl.
24. Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi adevăr.”
25. „Ştiu”, I-a zis femeia, „că are să vină Mesia (căruia I se zice Cristos); când va veni El, are să ne spună toate lucrurile.”
26. Isus i-a zis: „Eu, Cel care vorbesc cu tine, sunt Acela.”

Comentariu de text

Convertirea unei femei din Samaria (4:1-30)

4:1, 2 Fariseii auziseră că Isus boteza mai mulţi ucenici decât Ioan şi că popularitatea lui Ioan se afla într-un vădit declin. Poate că ei au profitat de acest fapt pentru a stârni sentimente de gelozie şi discordie în rândurile ucenicilor lui Ioan şi ai Domnului Isus. În realitate, Isus Însuşi nu efectua actul botezului, ci acesta era îndeplinit de ucenicii Săi. Dar oamenii erau botezaţi ca adepţi sau ucenici ai Domnului.

4:3 Părăsind Iudeea şi îndreptându-se spre Galileea, Isus îi împiedica astfel pe farisei să-şi ducă la îndeplinire planurile lor de a produce dezbinare. Mai găsim însă şi un alt fapt semnificativ în acest verset. Iudeea era sediul stabilimentului religios al iudeilor, pe când Galileea avea reputaţia de a fi o regiune a Neamurilor. Domnul Isus Şi-a dat seama că liderii religioşi deja L-au respins pe El şi mărturia Lui, şi astfel în acest punct El se îndreaptă către Neamuri, aducându-le acestora mesajul mântuirii.

4:4 Samaria se afla pe ruta directă ce făcea legătura între Iudeea şi Galileea. Dar puţini iudei urmau acest traseu direct. Regiunea Samariei era atât de dispreţuită de iudei încât ei adesea parcurgeau un drum ocolit prin Pereea, când voiau să meargă spre nord, în Galileea. Astfel când se spune în text că Isus trebuia să treacă prin Samaria, ideea care se desprinde nu e aceea a unei necesităţi ivite din considerente geografice, ci, mai degrabă, porneşte de la faptul că acolo, în Samaria, era un suflet care avea nevoie de ajutorul lui Isus.

4:5 În drum spre Samaria, Domnul Isus a ajuns într-un sat numit Sihar. Nu departe de acel sat era ogorul pe care Iacov îl dăduse fiului său Iosif (Gen. 48:22). În timp ce Isus străbătea acest ţinut, toate scenele din istoria acestor meleaguri erau vii în mintea Sa.

4:6 Acolo se afla un pârâu numit fântâna lui Iacov. Această fântână străveche mai poate fi văzută şi azi de turişti şi de cei ce se abat prin partea locului, fiind una din puţinele situri biblice a căror identificare e certă astăzi.

Era cam pe la amiază (ora iudaică) sau 6 după amiază (ora romană), când Isus a ajuns la fântână. Isus era obosit de călătorie şi astfel S-a aşezat lângă fântână. Deşi Isus este Dumnezeu Fiul, El mai este şi Om. Deşi ca Dumnezeu El nu putea obosi niciodată, ca Om El a obosit. Ne vine greu să pricepem aceste lucruri. Dar Persoana Domnului Isus Cristos nu va putea fi niciodată înţeleasă pe deplin de mintea nici unui muritor de rând. Adevărul potrivit căruia Dumnezeu a putut să Se coboare pe pământ şi să trăiască alături de noi, ca Om, este o taină ce depăşeşte înţelegerea noastră.

4:7 Cum stătea Domnul Isus lângă fântână, a venit o femeie din sat ca să scoată apă. Dacă era pe la amiază, cum susţin cercetătorii, atunci acesta era un moment foarte neobişnuit ca femeile să se ducă la fântână după apă, căci era punctul cel mai fierbinte al zilei. Dar femeia aceasta era o păcătoasă imorală, care a ales anume acest moment al zilei fiindcă îi era ruşine să nu se întâlnească cu alte femei, dacă ar fi venit la altă oră.

Desigur, Domnul Isus a ştiut dinainte că ea va fi la fântână la această oră. El ştia că sufletul ei avea nevoie de ajutor şi astfel S-a hotărât s-o întâlnească şi s-o salveze de viaţa ei păcătoasă.

În pasajul acesta, Îl vedem la lucru pe Maestrul Câştigător de suflete şi bine am face dacă am studia metodele folosite de El pentru a o face pe această femeie conştientă de nevoia ei şi pentru a-i oferi rezolvarea problemelor ei.

Domnul nostru i-a vorbit femeii doar de şapte ori. Femeia a vorbit şi ea de şapte ori – de şase ori Domnului şi o dată oamenilor cetăţii. Poate dacă şi noi I-am vorbi Domnului cât i-a vorbit ea, am repurta succesul de care s-a bucurat mărturia ei când le-a vorbit oamenilor cetăţii.

Isus a deschis discuţia, rugând-o să-i facă un serviciu. Obosit de pe drum, El îi spune: „Dă-Mi să beau“.

4:8 Versetul 8 explică de ce, din punct de vedere omenesc, a trebuit Domnul să-i ceară de băut. Ucenicii se duseseră în cetate să cumpere de mâncare. De obicei ei aveau la ei găleţi pentru scos apa din fântână, dar acum le luaseră cu ei, în Sihar. Astfel, după toate aparenţele, Domnul nu avea nici un mijloc de a scoate apă din fântână.

4:9 Femeia a recunoscut că Isus e iudeu şi s-a mirat că El stă de vorbă cu o samariteancă cum este ea. Samaritenii pretindeau că descind din Iacov şi se considerau adevăraţi israeliţi. În realitate, ei aveau o descendenţă mixtă, parte iudei, parte păgâni.

Muntele Gherizim fusese adoptat de ei ca loc oficial de închinăciune. Muntele acesta din Samaria putea fi văzut uşor de Isus şi de samariteancă, pe când stăteau de vorbă. Iudeii aveau o antipatie pronunţată faţă de samariteni, pe care-i considerau metişi. De aceea i-a spus femeia Domnului Isus: „Cum, Tu, iudeu fiind, ceri să bei de la mine, samariteancă?“ Ea nu-şi dădea seama că Cel cu care vorbea era propriul ei Creator şi că dragostea Lui depăşea orice bariere meschine ridicate de oameni.

4:10, 11 Rugând-o să-I facă un serviciu, Domnul i-a trezit interesul şi curiozitatea. Dar Domnul nu Se opreşte aici, ci o uimeşte şi mai mult pe femeie, când afirmă că este deopotrivă Dumnezeu şi Om. El era, mai întâi de toate, darul lui Dumnezeu – Cel pe care Dumnezeu L-a dat să fie Mântuitorul lumii, Singurul Lui Fiu născut. Dar El era şi Om – Cel care, fiind obosit de pe drum, i-a cerut să bea.

Cu alte cuvinte, dacă ea şi-ar fi dat seama că Cel cu care stătea de vorbă este Dumnezeu manifestat în trup, ea ar fi fost aceea care ar fi cerut de la El o binecuvântare şi El i-ar fi dat apă vie. Femeia nu se gândea decât la apă în sens literal, apă pe care credea că n-o poate obţine fără utilajul necesar. Ea a fost total neputincioasă de a-L recunoaşte pe Domnul sau a-I înţelege cuvintele.

4:12 Confuzia ei s-a adâncit când s-a gândit la patriarhul Iacov, care dăruise această fântână. El însuşi se folosise de această fântână, precum şi fiii lui şi vitele lui. Dar iată că după multe veacuri apare un călător obosit care cere să I se dea să bea din fântâna lui Iacov şi Care pretinde, totuşi, că este capabil să dăruiască ceva mai bun decât apa pe care o furnizase Iacov. Dacă dispune de ceva mai bun, cum se face atunci că cere să I se dea apă din fântâna lui Iacov?

4:13 Şi astfel Domnul începe să explice deosebirea dintre apa literală a fântânii lui Iacov şi apa pe care o dăruieşte El. Oricine bea din apa fizică va înseta din nou. Negreşit samariteanca a înţeles această afirmaţie, căci venise zi de zi să scoată apă din fântână, fără ca nevoia ei să fie stâmpărată definitiv. Tot aşa este cu toate fântânile din lume. Oamenii caută plăceri şi satisfacţii în lucrurile pământeşti, dar aceste lucruri nu sunt în stare să potolească setea din inima omului.

După cum s-a exprimat Augustin în ale sale Mărturisiri:

„O, Doamne, ne-ai creat pentru Tine şi inimile noastre nu-şi găsesc odihna până nu se odihnesc în Tine“.

4:14 Apa pe care o dăruieşte Isus potoleşte pe deplin setea. Oricine bea din binecuvântările şi îndurările lui Cristos nu va mai înseta niciodată. Binecuvântările Lui nu numai că umplu inima, ci o fac să se reverse de plină ce va fi. Binecuvântările acestea sunt ca o fântână plină până la refuz, care mereu se revarsă peste margini, nu numai în viaţa aceasta, ci şi în veşnicie.

Expresia un izvor de apă, ţâşnind în viaţa veşnică înseamnă că beneficiile apei pe care o dăruieşte Cristos nu se mărginesc la viaţa aceasta, ci vor continua la nesfârşit. Este un contrast cât se poate de izbitor. Tot ce ar putea să ne ofere pământul acesta nu va fi suficient pentru a umple inima omenească. Dar binecuvântările pe care le pune Cristos la dispoziţie nu numai că umplu inima, ci sunt atât de mari încât nu pot fi cuprinse de nici o inimă omenească.

Plăcerile acestei lumi durează doar câţiva ani din viaţă, dar desfătările pe care le oferă Cristos nu se termină, ele continuând în viaţa veşnică.

4:15 Când a auzit femeia despre această apă minunată, imediat a dorit să aibă parte de ea, continuând însă că creadă că este vorba de apă în sens fizic. Ea s-a bucurat la gândul că nu va mai trebui să vină zilnic să scoată apă din fântână şi s-o ducă acasă, în vasul greu purtat pe cap. Ea nu şi-a dat seama că apa la care S-a referit Domnul Isus era spirituală, însemnând toate binecuvântările de care are parte un suflet omenesc prin credinţa în El.

4:16 În acest punct intervine o schimbare bruscă. Ea tocmai ceruse să i se dea această apă, când Domnul Isus îi spune să se ducă şi să-l cheme pe soţul ei. De ce? Pentru că înainte ca această femeie să poată fi mântuită, era nevoie ca ea să recunoască faptul că e păcătoasă. Ea trebuia să vină la Cristos cu pocăinţă adevărată, mărturisindu-şi vinovăţia şi ruşinea. Domnul Isus ştia totul despre viaţa de păcat pe care o trăise ea şi avea s-o conducă, pas cu pas, la recunoaşterea proprie a acestei situaţii.

Numai cei care ajung să-şi dea seama că sunt pierduţi pot fi mântuiţi. Toţi oamenii sunt pierduţi, dar nu toţi sunt gata s-o recunoască. Când căutăm să-i conducem pe oameni la Cristos, să nu evităm niciodată chestiunea păcatului. Oamenii trebuie confruntaţi cu faptul că sunt morţi în păcatele şi fărădelegile lor, că au nevoie de un Mântuitor şi că nu se pot salva singuri, că Isus este Mântuitorul de care au trebuinţă şi că El îi va mântuit, dacă se vor pocăi de păcatele lor şi-şi vor pune încrederea în El.

4:17 La început femeia a încercat să ascundă adevărul, fără ca prin aceasta să mintă, spunând: „N-am soţ“. Poate că, în sens strict juridic, afirmaţia ei era adevărată. Dar scopul ei evident era de a ascunde faptul că exact atunci trăia în păcat, cu un bărbat care nu-i era soţ:

Ea discută pe larg despre religie, se aventurează în teologie, recurge chiar la puţină ironie, se pretinde şocată – cu alte cuvinte, face totul pentru a-L împiedica pe Cristos să vadă un suflet ce fugea de el însuşi (Daily Notes of the Scripture Union).

Domnul Isus, fiind Dumnezeu, ştia, desigur, toate acestea. Prin urmare, El îi spune: „Bine ai zis că n-ai soţ“. Pe alţi oameni poate a reuşit să-i păcălească, dar pe acest Om nu-L putea păcăli, căci El ştia totul despre ea.

4:18 Domnul nu a profitat niciodată de cunoştinţa deplină pe care o avea, cu privire la toate lucrurile, pentru a da în vileag, fără rost, fapte ruşinoase despre cineva sau ca să pună într-o situaţie penibilă acea persoană. Aici însă El foloseşte metoda dezvăluirii trecutului, cu scopul de a izbăvi această persoană de robia păcatului. Ce şocată trebuie să fi fost femeia când i s-a derulat înaintea ochilor tot trecutul ei! Ea avusese cinci soţi, iar bărbatul cu care trăia acum nu era soţul ei.

Există unele deosebiri de vederi în privinţa acestui verset. Unii susţin că cei cinci soţi anteriori pe care îi avusese femeia fie decedaseră, fie o părăsiseră, şi că nu fusese nimic păcătos în relaţia ei cu aceştia. Indiferent dacă această afirmaţie este adevărată sau nu, din ultima parte a versetului 18 reiese clar că femeia era adulteră. „Acela pe care-l ai acum nu este soţul tău“. Aici este punctul de greutate. Femeia era o păcătoasă şi până când nu era dispusă să recunoască acest lucru, Domnul nu putea să o binecuvânteze cu apă vie.

4:19 Când trecutul ei a fost astfel dat în vileag, femeia şi-a dat seama că Cel care vorbeşte cu ea nu este o persoană ca oricare altele. Totuşi ea încă nu a realizat că Cel care stătea de vorbă cu ea era chiar Dumnezeu, ci, în concepţia ei limitată, a conchis că Domnul Isus trebuie să fie vreun profet, adică un purtător de cuvânt al lui Dumnezeu.

4:20 Se pare că în acest punct femeia a ajuns să fie convinsă de păcătoşenia ei, a devenit conştientă şi s-a simţit mustrată pentru păcatele pe care le-a comis şi astfel ea încearcă să schimbe subiectul conversaţiei, trecând la întrebarea privitoare la locul unde ar trebui să se facă închinarea.

Negreşit când a făcut afirmaţia: „Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta..“., a arătat spre Muntele Gherizim, din apropiere. Apoi i-a amintit Domnului (inutil) că iudeii considerau Ierusalimul ca loc adecvat unde trebuie să se închine oamenii.

4:21 Isus nu a evitat remarca ei, ci a profitat de ea pentru a-i împărtăşi alte adevăruri spirituale, spunându-i că va veni vremea când nici Muntele Gherizim, nici Ierusalimul nu vor fi locurile adevărate ale închinării.

În Vechiul Testament, Ierusalimul a fost rânduit de Dumnezeu ca cetate în care să I se aducă închinare. Templul din Ierusalim a fost locuinţa lui Dumnezeu, iar iudeii pioşi veneau la Ierusalim cu jertfele şi ofrandele lor. Desigur, în epoca Evangheliei, situaţia s-a schimbat. Dumnezeu nu mai are, în prezent, un loc anumit în care trebuie să se afle oamenii pentru a I se închina. Domnul a explicat acest lucru mai pe larg în versetele următoare.

4:22 Când Domnul a spus: „Voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi“, El a condamnat modul în care se închinau samaritenii.

Cât de diferită este această poziţie de aceea a învăţătorilor religioşi din zilele noastre, care susţin că toate religiile sunt bune şi că toate duc, în cele din urmă, în cer! Domnul Isus a informat-o pe femeia aceasta că închinăciunea samaritenilor nu era autorizată şi nu era aprobată de Dumnezeu, ci fusese inventată de om, fiind perpetuată fără să aibă avizul Cuvântului lui Dumnezeu. Nu tot aşa a fost cu închinarea iudeilor, pe care Dumnezeu i-a pus deoparte, alegându-i să-I fie poporul Său ales pe pământ. Lor Dumnezeu le dăduse instrucţiuni complete cu privire la modul în care trebuiau să I se închine.

Spunând că „Mântuirea vine de la iudei“, Domnul a propovăduit învăţătura potrivit căreia iudeii fuseseră desemnaţi de Dumnezeu să-I fie soli şi lor li se încredinţaseră Scripturile. Tot aşa, prin poporul iudeu a venit Mesia, căci S-a născut dintr-o mamă iudeică.

4:23 Apoi Isus a înştiinţat-o pe femeie cu privire la faptul că, odată cu venirea Sa, Dumnezeu nu mai avea un loc anumit pe pământ, de unde să se facă închinarea. Acum cei care cred în Domnul Isus I se pot închina lui Dumnezeu în orice timp şi în orice loc. Adevărata închinare înseamnă că un credincios pătrunde în prezenţa lui Dumnezeu prin credinţă şi acolo Îi aduce laudă şi închinăciune. Indiferent unde s-ar afla trupul credinciosului – în intimitatea locuinţei sale sau în închisoare sau pe câmp, prin credinţă, duhul lui se poate apropia de Dumnezeu, în sanctuarul Său ceresc.

Isus i-a făcut cunoscut femeii că de acum înainte închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi adevăr. Iudeii reduseseră închinarea la un set de forme şi ceremonii. Ei concepeau religia drept o aderare la litera legii, o îndeplinire formală a unor ritualuri, crezând că astfel se închină Tatălui. Dar închinarea lor nu era făcută în duh. Era exterioară, nu interioară. Deşi poate că cu trupul se aplecau până la pământ, inima lor nu era pusă în ordine înaintea lui Dumnezeu. Poate că îi asupreau pe săraci sau erau necinstiţi în tranzacţiile lor.

Pe de altă parte, samaritenii aveau o formă de închinăciune, dar falsă, fiind lipsită de autoritate scripturală. Ei îşi croiseră propria lor religie, perpetuând acum rânduieli inventate de ei înşişi. Astfel, când Domnul a spus că închinarea trebuie să se facă în duh şi adevăr, El i-a mustrat atât pe samariteni, cât şi pe iudei.

În acelaşi timp El îi informa însă că prin venirea Sa oamenii puteau să se apropie acum de Dumnezeu prin El, în cadrul unei închinări adevărate şi sincere. Fiţi atenţi! Tatăl caută astfel de adoratori. Da, El aşteaptă adoraţie din partea copiilor Săi. Oare din partea mea are Dumnezeu parte de adoraţie?

4:24 Dumnezeu este Duh constituie o definiţie a fiinţei lui Dumnezeu. El nu este doar om, supus tuturor slăbiciunilor şi limitărilor ce caracterizează omenirea, după cum El nu este mărginit de timp şi spaţiu. El este o Persoană nevăzută, prezentă în orice loc, în orice timp, omniscientă şi omnipotentă. El este desăvârşit în toate căile Sale. Prin urmare, cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi adevăr. Nu trebuie să existe prefăcătorie sau făţărnicie, nici pretenţia de a fi religios, când, în realitate, viaţa cuiva este coruptă.

Tot aşa, nimeni nu trebuie să creadă că dacă a îndeplinit o serie de ritualuri, prin aceasta va câştiga bunăvoinţa lui Dumnezeu. Chiar dacă Dumnezeu a rânduit acele ritualuri, El insistă ca omul să se apropie de El cu o inimă zdrobită şi căită.

Întâlnim încă două imperative în capitolul acesta

• „trebuie“ cu referire la câştigătorul de suflete (4:4) şi
• „trebuie“ referitor la închinător (4:24).

4:25 Ascultându-L pe Domnul, gândurile samaritencei au fost îndreptate spre Mesia, Cel care trebuia să vină. Duhul Sfânt al lui Dumnezeu stârnise în ea dorinţa ca Mesia să vină. Ea a exprimat încrederea că atunci când va veni Mesia, îi va învăţa toate lucrurile. Prin această afirmaţie, ea a demonstrat o înţelegere foarte clară a unuia din scopurile majore ale venirii lui Cristos.

Enunţul: „Mesia, care Se numeşte Cristos“ este pur şi simplu o explicaţie a faptului că aceste două cuvinte au unu şi acelaşi înţeles. Mesia înseamnă în ebraică Unsul lui Dumnezeu, iar Cristos este traducerea în greacă a acestui termen.

4:26 În realitate, textual, Isus i-a spus femeii: „Eu care-ţi vorbesc sunt“. Cuvântul Cel, care apare în multe traduceri, nu face parte din textul original. Deşi adăugarea pronumelui Cel facilitează înţelegerea textului, cuvintele rostite de Isus, aşa cum apar în textul original, au o profundă semnificaţie. Astfel, când spune El „Eu sunt“, recurge la unul din Numele prin care Se defineşte Dumnezeu în Vechiul Testament.

El a spus: „EU SUNT îţi vorbeşte“. Cu alte cuvinte: „Iehova este Cel care îţi vorbeşte“. El îi aducea astfel la cunoştinţă adevărul uluitor că Cel care îi vorbea era chiar Dumnezeu! Iehova din Vechiul Testament este Isus din Noul Testament.
Pagini Crestine,Convertirea unei femei din Samaria,Pagini Crestine,Convertirea unei femei din Samaria,Pagini Crestine,Convertirea unei femei din Samaria,Pagini Crestine,Convertirea unei femei din Samaria,Pagini Crestine,Convertirea unei femei din Samaria,Pagini Crestine,Convertirea unei femei din Samaria,Pagini Crestine,Convertirea unei femei din Samaria,Pagini Crestine,Convertirea unei femei din Samaria,Pagini Crestine,Convertirea unei femei din Samaria,Pagini Crestine,Convertirea unei femei din Samaria,Pagini Crestine,Convertirea unei femei din Samaria,Pagini Crestine,Convertirea unei femei din Samaria,Pagini Crestine,Convertirea unei femei din Samaria,Pagini Crestine,Convertirea unei femei din Samaria