Pavel în Iconia, Derbe și Antiohia

Pavel in Iconia, Derbe și Antiohia

Faptele Apostolilor 14:1-28

1. În Iconia, Pavel şi Barnaba au intrat în sinagoga iudeilor şi au vorbit în aşa fel, că o mare mulţime de iudei şi de greci au crezut.
2. Dar iudeii care n-au crezut au întărâtat şi au răzvrătit sufletele Neamurilor împotriva fraţilor.
3. Totuşi au rămas destul de multă vreme în Iconia şi vorbeau cu îndrăzneală în Domnul, care adeverea Cuvântul privitor la harul Său şi îngăduia să se facă semne şi minuni prin mâinile lor.
4. Mulţimea din cetate s-a dezbinat: unii erau cu iudeii, alţii cu apostolii.
5. Neamurile şi iudeii, în învoire cu mai-marii lor, s-au pus în mişcare, ca să-i batjocorească şi să-i ucidă cu pietre.
6. Pavel şi Barnaba au înţeles lucrul acesta şi au fugit în cetăţile Licaoniei: Listra şi Derbe şi în ţinutul dimprejur.
7. Şi au propovăduit Evanghelia acolo.
8. În Listra era un om neputincios de picioare, paralizat din naştere, care nu umblase niciodată.
9. El şedea jos şi-l asculta pe Pavel când vorbea. Pavel s-a uitat ţintă la el şi, fiindcă a văzut că are credinţă ca să fie vindecat,
10. i-a zis cu glas tare: „Scoală-te drept în picioare.” Şi el s-a ridicat dintr-o săritură şi a început să umble.
11. La vederea celor făcute de Pavel, noroadele şi-au ridicat glasul şi au zis în limba licaoniană: „Zeii s-au coborât la noi în chip omenesc.”
12. Pe Barnaba îl numeau Jupiter, iar pe Pavel, Mercur, pentru că mânuia Cuvântul.
13. Preotul lui Jupiter, al cărui templu era la intrarea cetăţii, a adus tauri şi cununi înaintea porţilor şi voia să le aducă jertfă, împreună cu mulțimile.
14. Apostolii Barnaba şi Pavel, când au auzit lucrul acesta, şi-au rupt hainele, au sărit în mijlocul mulțimii şi au strigat:
15. „Oamenilor, de ce faceţi lucrul acesta? Şi noi suntem oameni de aceeaşi fire cu voi; noi vă aducem o veste bună, ca să vă întoarceţi de la aceste lucruri deşarte la Dumnezeul cel viu, care a făcut cerul, pământul şi marea şi tot ce este în ele.
16. El, în veacurile trecute, a lăsat toate popoarele să umble pe căile lor,
17. măcar că, nu S-a lăsat fără mărturie, întrucât v-a făcut bine, v-a trimis ploi din cer şi timpuri roditoare, v-a dat hrană din belşug şi v-a umplut inimile de bucurie.”
18. Abia au putut să împiedice, cu vorbele acestea, mulțimile, să le aducă jertfă.

Pavel în Derbe şi Antiohia

19. Atunci au venit pe neaşteptate din Antiohia şi Iconia nişte iudei care au aţâţat mulţimile. Aceştia, după ce l-au împroşcat pe Pavel cu pietre, l-au târât afară din cetate, crezând că a murit.
20. Când l-au înconjurat însă ucenicii, Pavel s-a ridicat şi a intrat în cetate. A doua zi, a plecat cu Barnaba la Derbe.
21. După ce au propovăduit Evan ghelia în cetatea aceasta şi au făcut mulţi ucenici, s-au întors la Listra, la Iconia şi la Antiohia,
22. întărind sufletele ucenicilor. El îi îndemna să stăruie în credinţă şi spunea că în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri.
23. Au rânduit prezbiteri în fiecare biserică şi, după ce s-au rugat şi au postit, i-au încredinţat în mâna Dom nului, în care crezuseră.
24. Au trecut apoi prin Pisidia, au venit în Pamfilia,
25. au vestit Cuvântul în Perga şi s-au coborât la Atalia.
26. De acolo au mers cu corabia la Antiohia, de unde fuseseră încredinţaţi în grija harului lui Dumnezeu, pentru lucrarea pe care o împliniseră.
27. După venirea lor, au adunat Biserica şi au istorisit tot ce făcuse Dumnezeu prin ei şi cum deschisese Neamurilor uşa credinţei.
28. Şi au rămas destul de multă vreme acolo cu ucenicii.

Comentariu de text

14:1, 2 În Iconia, ca de altfel în alte localităţi unde se găsea o sinagogă, Pavel şi Barnaba au primit permisiunea să predice, potrivit obiceiului statornicit pe vremea aceea între evrei. Duhul lui Dumnezeu a întărit cuvântul rostit de misionari cu atâta putere, încât un mare număr de iudei şi prozeliţi dintre Neamuri L-au primit pe Domnul Isus. Faptul acesta a atras mânia acelor iudei care au refuzat să asculte de Evanghelie. Iar aceştia, la rândul lor, au stârnit Neamurile împotriva fraţilor.

În cartea Faptele Apostolilor, iudeii necredincioşi au fost instigatorii multora dintre prigoanele dezlănţuite împotriva apostolilor, chiar dacă nu ei înşişi au fost aceia care au administrat pedepsele. Ei au fost deosebit de pricepuţi în a convinge Neamurile să ducă la îndeplinire planurile lor mârşave.

14:3 Deşi ştiau că se apropie furtuna, predicatorii au continuat să predice cu îndrăzneală cuvântul în numele Domnului, care confirma natura divină a mesajului prin faptul că le dădea putere să săvârşească semne şi minuni. Semnele şi minunile sunt doi termeni care semnifică miracolele. Cuvântul „semn“ înseamnă, pur şi simplu, că un miracol este încărcat de învăţăminte, în vreme ce termenul „minune“ se referă la sentimentul de teamă şi uimire pe care-l provoacă miracolul.

14:4-7 Pe măsură ce creştea încordarea în oraş, s-au creat, cum era şi normal, mai multe tabere. Unii erau cu iudeii, alţii cu apostolii. În cele din urmă, Neamurile şi iudeii necredincioşi au trecut la un atac direct împotriva apostolilor. Pentru a nu fi omorâţi cu pietre, aceştia au fugit la LISTRA şi DERBE, ambele fiind cetăţi ale LICONIEI, un district situat în centrul Asiei Mici. Fără să-şi piardă din râvnă, ei au continuat să predice Evanghelia în toată regiunea din jur.

Când Pavel şi Barnaba s-au aflat în pericol de a fi omorâţi cu pietre, ei au fugit în Iconia. Alteori în timpul neobositelor lor călătorii misionare, se pare că ei au rămas pe loc, în pofida primejdiei care-i păştea. Se pune întrebarea: de ce au fugit în unele împrejurări, iar în altele au rămas pe loc? Nu pare să existe o explicaţie simplă. Marele principiu definitoriu în Cartea Fapte este călăuzirea Duhului Sfânt. Oamenii aceştia trăiau în comuniune strânsă cu Domnul. Rămânând în El, ei primeau înştiinţări cu privire la planul şi voia divină. Pentru ei, asta conta, şi nu un set de reguli prestabilite de conduită.

14:8, 9 În Listra misionarii au luat legătura cu un om ce fusese olog din naştere. Ascultându-l pe Pavel, omul acesta a dat dovadă de un interes deosebit. Pavel şi-a dat seama că omul acesta avea credinţa că poate fi vindecat. Deşi nu ni se spune cum a ajuns Pavel la această cunoaştere, credem că unui evanghelist adevărat i se acordă capacitatea de a discerne starea sufletelor cu care are de a face. El este astfel în stare să stabilească dacă oamenii respectivi sunt doar curioşi, sau dacă sufletul lor este cu adevărat neliniştit, deoarece a devenit conştient şi mustrat de păcat.

14:10-12 De îndată ce Pavel i-a poruncit omului să se ridice în picioare, acesta a sărit în sus şi a început să umble. Întrucât miracolul a fost săvârşit pe faţă şi întrucât Pavel a atras, negreşit, atenţia multor oameni, prin faptul că a vorbit cu glas tare, oamenii au fost foarte impresionaţi. De fapt, s-a creat chiar o mişcare populară, în cadrul căreia oamenii au voit să li se închine, considerându-l pe Barnaba: Zeus, iar pe Pavel: Hermes.

Oamenii aceştia realmente au crezut că zeii le-au făcut o vizită în persoana celor doi misionari. Nu se ştie din ce cauză, pe Barnaba l-au considerat zeul principal. Iar pentru că Pavel fusese cel care rostise mesajul, pe el l-au desemnat drept Hermes, solul lui Zeus.

14:13 Chiar preotul lui Zeus era convins că avusese loc o vizită divină. Astfel el a alergat afară din templul ce străjuia intrarea în cetate, aducând tauri şi cununi, pe care le-au depus înaintea porţilor, voind să le aducă jertfă. Toată mişcarea aceasta a constituit o formă mai subtilă de încercare de subminare a credinţei creştine decât toate celelalte forme de opoziţie consemnate până acum. Căci pe lucrătorul creştin îl paşte un pericol şi mai mare atunci când oamenii încep să-şi concentreze atenţia asupra lui, şi nu asupra lui Cristos.

14:14, 15a La început Barnaba şi Pavel nu şi-au dat seama ce intenţii are mulţimea, pentru că nu înţelegeau dialectul vorbit în Liconia. De îndată ce au înţeles misionarii că oamenii erau gata să li se închine ca unor zei, şi-au sfâşiat hainele în semn de protest şi întristare. Apoi au alergat în mijlocul oamenilor, avertizându-i pe un ton cât se poate de serios de pericolul unui gest atât de necugetat. Departe de a fi zei, ei erau oameni cu aceeaşi fire ca şi liconienii. Singurul ţel urmărit de ei era de a le aduce vestea bună, potrivit căreia oamenii trebuie să se îndepărteze de idolii lor fără viaţă şi să se apropie de Dumnezeul cel viu.

14:15b-17 A se observa că Pavel şi Barnaba nu au citat din Vechiul Testament acestor oameni, întrucât nu erau evrei. Mai degrabă, ei au început cu istoria creaţiei – subiect de interes imediat pentru neevreii din toate ţările şi din toate timpurile.

Misionarii au explicat că în generaţiile trecute, Dumnezeu a permis tuturor naţiunilor să umble pe căile lor. Dar şi atunci Neamurile acestea au avut dovezile existenţei lui Dumnezeu în creaţie şi în providenţă. Căci Dumnezeu a fost Acela care, în grija şi îndurarea Sa, a trimis ploaie din cer şi timpuri roditoare, dându-le hrană din belşug şi umplându-le inimile de bucurie. Prin aceste cuvinte se înţelege că atunci când le-a dat hrană pentru viaţa fizică, Dumnezeu le-a umplut inimile cu bucuria care provine din consumul hranei.

14:18 Urmările acestui mesaj nu s-au lăsat aşteptate. Cu regret în inimă, oamenii au renunţat la intenţia de a aduce jertfe pentru aceşti slujitori ai Domnului.

14:19, 20 Iudeii din Antiohia pisidiană şi din Iconia i-au ajuns între timp din urmă pe Pavel şi pe Barnaba la Listra. Ei au reuşit să întărâte gloata de Neamuri împotriva misionarilor. Aceeaşi oameni, care mai înainte doriseră să li se închine ca unor zei, acum l-au împroşcat cu pietre pe Pavel, târându-l afară din cetate şi crezând că l-au omorât.

Comentariile lui Kelly în acest punct sunt pline de miez:

Şi de ce? Însuşi refuzul acela de a primi omagiul pe care erau gata să-l aducă listrenii este cât se poate de respingător pentru om, determinându-l să-şi facă cele mai odioase închipuiri greşite cu privire la aceleaşi persoane cărora mai adineaori erau gata să li se închine.

Oamenii se preamăresc pe ei înşişi prin adoraţia omenească. Dar de îndată ce le refuzi această adoraţie, curând ea se transformă în ură şi chiar în dorinţa de a-i ucide pe cei ce ţin cu tot dinadinsul să se închine doar singurului Dumnezeu adevărat.

Exact aşa s-a întâmplat şi aici. În loc să se răzgândească, cum au procedat maltezii (care, deşi la început l-au considerat pe Pavel un ucigaş, mai apoi au ajuns să-l considere zeu, Fapte 28:6), locuitorii Listrei au plecat urechea la calomniile acestor iudei, pe care în alte împrejurări i-ar fi dispreţuit, şi l-au împroşcat cu pietre, ca pe un profet fals, pe cel căruia cu puţin timp înainte erau gata să-i aducă jertfe, târându-l afară din cetate şi crezându-l mort.

În acest punct se ridică întrebarea: A fost Pavel cu adevărat mort, ca urmare a împroşcării cu pietre? Dacă acesta este incidentul menţionat la 2 Corinteni 12:2, nici Pavel nu a ştiut. Tot ce putem spune este că înzdrăvenirea lui a fost miraculoasă. Când l-au înconjurat însă ucenicii, Pavel s-a sculat şi a intrat în cetate, împreună cu ei. A doua zi, a plecat cu Barnaba la DERBE.

14:21 Misionarii nu se gândeau prea mult la siguranţa lor personală, după cum reiese din faptul că după ce au propovăduit Evanghelia în Derbe, s-au întors la LISTRA, scena împroşcării cu pietre a lui Pavel. Asta ilustrează ceea ce s-a numit „puterea înzdrăvenirii rapide“.

Deşi Timotei nu este menţionat aici, e posibil ca el să fi fost mântuit în această perioadă, prin propovăduirea lui Petru. Când a vizitat apostolul din nou Listra, Timotei era deja un ucenic şi încă unul stimat de fraţi (Fapte 16:1, 2). Dar faptul că Pavel l-a numit mai târziu copilul său adevărat în credinţă (1 Tim. 1:2) nu înseamnă neapărat că Pavel este cel care l-a adus la Cristos. S-ar putea să fi fost un „copil adevărat“ prin faptul că a urmat pilda de vieţuire şi slujire lăsată de Pavel.

Când s-a terminat lucrarea lor de la Listra, misionarii au vizitat din nou ICONIA şi ANTIOHIA din Pisidia, unde fuseseră înfiinţate deja biserici. Scopul urmărit de ei cu acest prilej a fost de a cimenta lucrarea începută anterior. Ei nu s-au mulţumit niciodată doar să predice Evanghelia şi să câştige suflete pentru Mântuitorul. Pentru ei aceasta nu constituia decât începutul, lucrarea iniţială fiind urmată de o consolidare a credincioşilor în credinţa lor cea mai sfântă, în special prin predarea adevărului despre Biserică şi importanţa ei în programul lui Dumnezeu, aşa cum arată Erdman:

Un program misionar bine alcătuit va avea ca scop înfiinţarea pe câmpul de misiune a unor biserici autoguvernate, autosusţinute şi autopropagatoare. Acestea au fost ţelul şi practica de lucru a lui Pavel.

14:22 Lucrarea de consolidare a constat din întărirea sufletelor ucenicilor şi statornicirea creştinilor în credinţă, prin instruirea lor din cuvântul lui Dumnezeu. Pavel a descris acest proces la Coloseni 1:28, 29:

„Noi îi avertizăm pe toţi cei pe care-i întâlnim şi-i învăţăm pe toţi câţi putem, tot ce ştim despre El, pentru ca, dacă este posibil, să-l putem aduce pe fiecare om la deplina sa maturitate în Cristos Isus. În vederea acestui lucru muncesc eu tot timpul, cu toată tăria pe care mi-o dă Dumnezeu“ (tradus după JBP).

În al doilea rând, ei i-au îndemnat să stăruie în credinţă – îndemn cât se poate de nimerit, având în vedere valul de persecuţii ce făcea ravagii pe vremea aceea. Acest îndemn este însoţit de atenţionarea că în împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri. Asta se referă la împărăţia lui Dumnezeu în aspectul ei viitor, când credincioşii vor împărtăşi slava lui Cristos. Cineva intră însă mai întâi în împărăţia lui Dumnezeu prin naşterea din nou. Persecuţiile şi necazurile nu au însă valoare mântuitoare. Dar celor care intră în împărăţia lui Dumnezeu prin credinţă în vremea de acum li se promite că drumul spre slava viitoare este presărat cu necazuri. „…Dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El“ (Ro. 8:17b).

14:23 Cu această ocazie misionarii au numit de asemenea presbiteri în fiecare Biserică. În legătură cu aceasta, se impun mai multe observaţii:

1. Presbiterii din Noul Testament erau oameni evlavioşi şi maturi, care îşi exercitau rolul de conducători spirituali în biserica locală. Ei mai sunt numiţi şi episcopi şi supraveghetori.

2. În Cartea Fapte, presbiterii nu au fost numiţi odată cu înfiinţarea unei biserici, ci abia atunci când apostolul a vizitat din nou bisericile acestea. Cu alte cuvinte, în intervalul de timp scurs între cele două vizite cei pe care Duhul Sfânt i-a făcut presbiteri au putut să iasă la iveală.

3. Presbiterii au fost numiţi (desemnaţi) de către apostoli şi delegaţii lor. În acest timp, nu fusese încă redactat Noul Testament, care să poată da instrucţiuni explicite în legătură cu calităţile necesare, dar ei au putut selecta oameni care întruneau cerinţele spirituale.

4. În epoca actuală nu avem apostoli care să desemneze presbiteri. Dar avem la 1 Timotei 3 şi Tit 1 calităţile pe care trebuie să le întrunească presbiterii. Prin urmare, fiecare adunare locală ar trebui să evidenţieze pe acei oameni din rândul ei care întrunesc cerinţele lui Dumnezeu ca păstori ai oilor.

După ce Pavel şi Barnaba s-au rugat şi au postit, i-au încredinţat pe credincioşi în mâna Domnului. Ni se pare extraordinar faptul că adunările au putut fi înfiinţate într-un interval atât de scurt de timp, că au putut primi învăţătură un timp atât de scurt din partea misionarilor, şi totuşi au făcut paşi atât de frumoşi înaintea Domnului, funcţionând ca biserici autonome.

Răspunsul la nedumerirea noastră îl găsim, în ultimă instanţă, în extraordinara putere a Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Dar, puterea s-a arătat în viaţa unor oameni ca Pavel şi Barnaba. Pretutindeni pe unde mergeau ei exercitau o influenţă extraordinar de mare pentru Dumnezeu. Oamenii îşi dădeau seama că viaţa lor era străbătută de realitate. Propovăduirea lor publică era dublată de însăşi pilda vieţii lor şi influenţa acestei mărturii duble era incalculabil de mare.

Versetele 21 la 23 ne oferă modelul de lucru al apostolilor: propovăduirea Evangheliei, instruirea convertiţilor şi înfiinţarea şi consolidarea de biserici.

14:24-26 După ce au trecut prin districtul Pisidia, s-au deplasat în sud, la PAMFILIA. Acolo au vizitat din nou localitatea PERGA, după care s-au coborât în portul maritim ATALIA, unde au urcat la bordul unei corăbii cu care au navigat până la ANTIOHIA din SIRIA. Cu aceasta ei au ajuns la sfârşitul primei lor călătorii misionare. Căci tocmai de la Antiohia fuseseră ei încredinţaţi în grija harului lui Dumnezeu pentru lucrarea pe care o săvârşiseră.

14:27 Ce mare bucurie trebuie să fi avut fraţii şi surorile din biserica de la Antiohia, să-i aibă din nou în mijlocul lor pe aceşti doi oameni mari ai lui Dumnezeu şi să audă din gura lor cum i-a călăuzit Dumnezeu în călătoria lor misionară pe care au desfăşurat-o cu atâta dăruire spre slava Lui!

Cu modestia ce ar trebui să caracterizeze pe orice creştin, ei au istorisit tot ce făcuse Dumnezeu prin ei, şi cum deschisese Neamurilor uşa credinţei. Cu alte cuvinte, nu ceea ce au făcut ei pentru Dumnezeu, ci ceea ce găsise El de cuviinţă să realizeze prin ei.

14:28 Ei au rămas destul de multă vreme acolo cu ucenicii. Majoritatea comentatorilor spun că au stat între un an şi doi ani.
Pagini Crestine,Pavel in Iconia,Pagini Crestine,Pavel in Iconia,Pagini Crestine,Pavel in Iconia,Pagini Crestine,Pavel in Iconia,Pagini Crestine,Pavel in Iconia,Pagini Crestine,Pavel in Iconia,Pagini Crestine,Pavel in Iconia,Pagini Crestine,Pavel in Iconia,Pagini Crestine,Pavel in Iconia,Pagini Crestine,Pavel in Iconia,Pagini Crestine,Pavel in Iconia