Armonia Evangheliei cu Vechiul Testament

Armonia Evangheliei cu Vechiul Testament

Romani capitolul 4

1. Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam?
2. Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu.
3. Căci ce zice Scriptura? „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.”
4. Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat;
5. pe când celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el îi este socotită ca neprihănire.
6. Tot astfel şi David numeşte fericit pe omul acela pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit.
7 „Ferice”, zice el, „de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite!
8. Ferice de omul căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!”
9. Fericirea aceasta este numai pentru cei tăiaţi împrejur sau şi pentru cei netăiaţi împrejur? Căci zicem că lui Avraam credinţa „i-a fost socotită ca neprihănire”.
10. Dar cum i-a fost socotită? După sau înainte de tăierea lui împrejur? Nu când era tăiat împrejur, ci când era netăiat împrejur.
11. Apoi, a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri pe care o căpătase prin credinţă când era netăiat împrejur. Şi aceasta, pentru ca să fie tatăl tuturor celor care cred, măcar că nu sunt tăiaţi împrejur; ca, adică, să li se socotească şi lor neprihănirea aceasta
12. şi pentru ca să fie şi tatăl celor tăiaţi împrejur, adică al acelora care nu numai că sunt tăiaţi împrejur, dar şi calcă pe urmele credinţei aceleia pe care o avea tatăl nostru Avraam când nu era tăiat împrejur.
Moştenirea vine prin credinţă
13. În adevăr, făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri care se capătă prin credinţă.
14. Căci, dacă moştenitori sunt cei ce se ţin de Lege, credinţa este zadarnică şi făgăduinţa este nimicită,
15. pentru că Legea aduce mânie; şi unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege.
16. De aceea, moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, pentru ca să fie prin har, şi pentru ca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămânţa lui Avraam: nu numai pentru sămânţa aceea care este sub Lege, ci şi pentru sămânţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor,
17. după cum este scris: „Te-am rânduit să fii tatăl multor neamuri.” El, adică, este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în care a crezut, care înviază morţii şi care cheamă lucrurile care nu sunt ca şi cum ar fi.
18. Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut şi astfel a ajuns tatăl multor neamuri, după cum i se spusese: „Aşa va fi sămânţa ta.”
19. Şi, fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit – avea aproape o sută de ani – nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii.
20. El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu,
21. deplin încredinţat că El ce făgăduieşte poate să şi împlinească.
22. De aceea, credinţa aceasta „i-a fost socotită ca neprihănire”.
23. Dar nu numai pentru el este scris că „i-a fost socotită ca neprihănire”,
24. ci este scris şi pentru noi, cărora, de asemenea, ne va fi socotită, nouă, celor ce credem în Cel ce a înviat din morţi pe Isus Hristos, Domnul nostru,
25. care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.

Comentariu de text

Armonia Evangheliei cu Vechiul Testament (Romani cap. 4)

A cincea mare întrebare pe care o abordează Pavel este următoarea: Este Evanghelia în concordanţă cu învăţăturile Vechiului Testament? Răspunsul la această întrebare ar fi de o deosebită importanţă pentru poporul evreu. Prin urmare, apostolul arată acum că între Evanghelia din Noul Testament şi cea din Vechiul Testament există o armonie desăvârşită; că îndreptăţirea s-a făcut întotdeauna pe baza credinţei.

4:1 Pavel îşi demonstrează teza referinduse la două dintre cele mai mari personaje din istoria Israelului: Avraam şi David. Dumnezeu a încheiat legăminte extraordinare cu fiecare din aceşti bărbaţi. Primul a trăit cu secole înainte de a fi fost dată legea, iar al doilea a trăit cu mulţi ani după ce fusese dată legea. Unul a fost justificat înainte de a fi fost circumcis, celălalt după ce fusese circumcis.

Să ne oprim mai întâi asupra lui Avraam, pe care toţi evreii au motive să-l numească strămoşul lor. Care a fost experienţa lui după fire? Ce a găsit el, cu privire la modul în care este îndreptăţit cineva?

4:2 Dacă Avram a fost îndreptăţit prin fapte, atunci ar avea motive să se laude. Ar putea să se felicite, pentru că a obţinut o poziţie dreaptă înaintea lui Dumnezeu. Dar lucrul acesta este absolut imposibil. Nimeni nu va putea să se laude vreodată în faţa lui Dumnezeu (Ef. 2:9). Nu găsim în Scriptură nici un cuvânt din care să reiasă că Avraam a avut motive să se laude cu faptul că ar fi fost îndreptăţit prin faptele sale.

Dar ar putea spune cineva: „Oare nu afirmă Iacov exact acest lucru, la 2:21, că Avraam a fost îndreptăţit prin fapte?“ Da, e adevărat că se afirmă acest lucru, dar sensul e cu totul altul. Avraam a fost îndreptăţit prin credinţă, la Geneza 15:6, atunci când a crezut făgăduinţa pe care i-a făcut-o Dumnezeu cu privire la faptul că urmaşii lui vor fi fără număr. Abia după treizeci de ani a fost el îndreptăţit (justificat) prin fapte, atunci când a purces să-l aducă pe Isaac ca jertfă de ardere-de-tot lui Dumnezeu (Gen. 22). Actul acesta de ascultare a demonstrat realitatea credinţei sale, constituind o dovadă vizibilă a faptului că fusese cu adevărat îndreptăţit prin credinţă.

4:3 Ce spune Scriptura cu privire la îndreptăţirea lui Avraam? Spune că Avraam „L-a crezut pe Domnul şi El i-a socotit lucrul acesta ca dreptate“ (Gen. 15:6). Dumnezeu S-a revelat pe Sine lui Avraam şi i-a promis că urmaşii lui vor fi fără număr. Patriarhul L-a crezut pe Domnul şi Dumnezeu i-a trecut în cont neprihănirea. Cu alte cuvinte, Avraam a fost, pur şi simplu, îndreptăţit prin credinţă, fără ca faptele lui să fi jucat vreun rol în asta. În fapt, ele nici nu sunt menţionate.

4:4 Toate acestea ne conduc la una din cele mai sublime declaraţii din toată Biblia, cu privire la contrastul dintre fapte şi credinţă, cu referire la planul mântuirii.

Să ilustrăm principiul printr-un exemplu practic: când un om lucrează pentru a-şi câştiga existenţa, primind la sfârşitul săptămânii, la două săptămâni sau la patru săptămâni plata pentru munca prestată, lui i se cuvine salariul respectiv, pe care l-a câştigat prin muncă. El nu trebuie să se aplece sau să se dea bine pe lângă patronul său sau să-i mulţumească acestuia pentru generozitatea de care a dat dovadă, afirmând că nu o merită. Nu va face nici unul din aceste lucruri, ci va băga banii în buzunar şi se va duce acasă, împăcat cu gândul că a fost plătit pentru timpul şi munca prestată.

Dar nu aşa stau lucrurile pe planul îndreptăţirii.

4:5 Oricât ar părea de şocant, omul îndreptăţit este cel care, mai întâi de toate, nu lucrează. El renunţă la orice posibilitate de a-şi câştiga mântuirea. El se dezice de orice merit personal sau bunătate proprie. El recunoaşte că toate eforturile sale, chiar cele mai nobile, niciodată nu ar putea împlini cerinţele dreptăţii lui Dumnezeu.

Mai degrabă, el crede în Cel care îi îndreptăţeşte pe păcătoşi. El îşi pune încrederea în Domnul, bizuindu-se numai pe El. El Îl ia pe Dumnezeu pe cuvânt. Cum am văzut, aceasta nu este o acţiune meritorie. Meritul nu constă în credinţa sa, ci în Obiectul credinţei sale.

Observaţi că el crede în Cel care îi îndreptăţeşte pe păcătoşi. El nu vine cu pledoaria că şi-a dat toate străduinţele, că a trăit conform Regulii de aur sau că nu a fost atât de rău ca alţii, ci vine în calitate de păcătos vinovat, agăţându-se de îndurarea lui Dumnezeu.

Şi care este urmarea? Credinţa îi este socotită ca dreptate. Pentru că a venit crezând, mai degrabă decât lucrând, Dumnezeu îi trece în cont dreptatea. Prin meritele Mântuitorului înviat, Dumnezeu îl îmbracă cu dreptate (neprihănire), făcându-l astfel apt pentru cer. De acum încolo Dumnezeu îl vede în Cristos şi îl acceptă de pe această bază.

Rezumând, vom spune că îndreptăţirea este pentru păcătoşi, nu pentru oamenii buni. Este o chestiune de har, nu de datorie. Şi se primeşte prin credinţă, nu prin fapte.

4:6 În acest punct Pavel îşi îndreaptă atenţia spre David, pentru a-şi demonstra teza. Cuvintele tot astfel de la începutul versetului arată că experienţa lui David a fost exact ca aceea a lui Avraam. Neîntrecutul cântăreţ al Israelului a afirmat că fericit este păcătosul căruia Dumnezeu îi socoteşte dreptatea fără fapte. Deşi David nu a exprimat acest lucru chiar în cuvintele acestea, apostolul derivă acest adevăr din Psalmul 32, versetele 1 şi 2, pe care le citează în următoarele versete:

4:7 Ferice de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite.

4:8 Ferice de omul căruia Domnul nu-i ţine în seamă păcatul.

Ce a văzut Pavel în aceste versete? Mai întâi, el a observat că David nu spune nimic despre fapte; iertarea este o chestiune a harului lui Dumnezeu, nu a eforturilor omului. În al doilea rând, el a văzut că dacă Dumnezeu nu ţine în seamă păcatul unui om, atunci persoana aceea trebuie neapărat să aibă o poziţie dreaptă înaintea lui Dumnezeu. În fine, el a văzut că Dumnezeu îi îndreptăţeşte pe cei păcătoşi; David însuşi se făcuse vinovat de adulter şi de omor, dar iată că în aceste versete el gustă dulceaţa deplinei şi gratuitei iertări.

4:9 Dar în mintea unor iudei încă mai stăruia gândul că poporul ales se bucură de un privilegiu pe care nu-l au celelalte popoare, cu privire la îndreptăţirea pe care o acordă Dumnezeu – anume că numai cei care sunt circumcişi ar putea fi îndreptăţiţi. Apostolul revine la experienţa lui Avraam, pentru a arăta că nu aşa stau lucrurile. El pune întrebarea: „Este dreptatea atribuită doar iudeilor, sau şi Neamurilor credincioase?“ Faptul că s-a recurs doar la pilda lui Avraam ar putea sugera că dreptatea este atribuită doar iudeilor.

4:10 Aici Pavel remarcă un fapt istoric, ce ar fi fost trecut cu vederea de cei mai mulţi dintre noi. El arată că Avraam a fost îndreptăţit (Gen. 15:6) înainte de a fi fost circumcis (Gen. 17:24). Dacă părintele poporului evreu a putut fi îndreptăţit pe când era încă necircumcis, atunci se pune întrebarea: „De ce nu pot fi îndreptăţiţi şi alţi oameni necircumcişi?“ Într-un sens foarte real, Avraam a fost îndreptăţit pe când era pe terenul Neamurilor şi asta a deschis uşa larg ca şi celelalte persoane dintre Neamuri să poată fi îndreptăţite, cu totul, fără circumcizie.

4:11 Circumcizia, prin urmare, nu a fost cauza instrumentală a îndreptăţirii lui Avraam, ci doar un semn exterior în carnea sa, al fap- tului că fusese îndreptăţit prin credinţă. În esenţă, circumcizia a fost semnul exterior al legământului dintre Dumnezeu şi poporul Israel; dar aici sensul ei este lărgit, cuprinzând acum şi dreptatea pe care Dumnezeu a atribuit-o lui Avraam prin credinţă.

Circumcizia a fost nu numai un semn, ci şi o pecete – pecetea dreptăţii credinţei, pe care o avea pe când era încă necircumcis. Un semn indică totdeauna realitatea pe care o semnifică. Un semn autentifică, confirmă, certifică sau garantează veridicitatea realităţii pe care o semnifică. Circumcizia i-a confirmat lui Avraam că era privit şi tratat de Dumnezeu ca neprihănit (drept) prin credinţă.

Circumcizia a fost pecetea neprihănirii (dreptăţii) credinţei lui Avraam. Asta ar putea însemna că credinţa sa a fost dreaptă sau ar putea însemna că el a obţinut dreptatea (neprihănirea) prin credinţă. Aproape sigur sensul corect este acesta din urmă. Circumcizia a fost pecetea neprihănirii care aparţinea credinţei sale sau pe care a obţinut-o pe baza credinţei.

Întrucât Avraam a fost îndreptăţit înainte de a fi circumcis, el poate fi tatăl celor necircumcişi – adică al Neamurilor credincioase. Ele pot fi îndreptăţite în acelaşi mod în care a fost îndreptăţit el: prin credinţă.

Când se spune că Avraam este tatăl tuturor Neamurilor credincioase, bineînţeles, nu se pune deloc problema unei descendenţe fizice, ci doar a faptului că aceşti credincioşi sunt copiii lui prin faptul că ele imită credinţa lui. Ei nu sunt copiii lui din naştere, ci datorită faptului că păşesc pe urmele sale, prin traseul şi exemplul vieţii lor. Tot aşa, textul de faţă nu afirmă că Neamurile credincioase devin Israelul lui Dumnezeu. Israelul lui Dumnezeu este alcătuit din iudeii care Îl acceptă pe Isus, ca Mesia şi ca Domnul şi Mântuitorul lor.

4:12 Avraam a primit semnul circumciziei şi dintr-un alt motiv – anume ca el să poată fi tatăl acelor iudei care nu numai că sunt circumcişi, ci şi merg pe urmele lui, înaintând pe cărarea credinţei de genul celei pe care o avea Avraam pe când era încă necircumcis.

Există o deosebire între a fi descendenţii lui Avraam şi copiii lui Avraam. Isus le-a spus fariseilor: „Ştiu că sunteţi descendenţii lui Avraam“ (Ioan 8:37), după care a adăugat însă următoarele cuvinte: „Dacă aţi fi copiii lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam“ (Ioan 8:39). Prin urmare, aici Pavel insistă că nu circumcizia contează, ci în primul rând trebuie să existe credinţă în Dumnezeul cel viu. Cei ai circumciziei, care cred în Domnul Isus Cristos, sunt adevăratul Israel al lui Dumnezeu.

Rezumând, vom spune că a existat în vremea lui Avraam un timp când el a avut credinţă, pe când era încă necircumcis, şi a mai existat un timp când a avut credinţă, pe când era deja circumcis. Ochiul de vultur al lui Pavel vede în acest fapt că atât Neamurile credincioase, cât şi iudeii credincioşi pot să-l revendice pe Avraam ca tată al lor, putând să se identifice cu el, în calitate de copii ai săi.

4:13 „Argumentul continuă fără cruţare, Pavel căutând să-i scoată la iveală pe orice contestatari posibili, cu orice logică şi cu orice verset din Scriptură“. Apostolul trebuie să se ocupe acum de obiecţia ridicată de unii că binecuvântarea ar veni prin intermediul legii şi că, prin urmare, Neamurile care nu au cunoscut legea au fost blestemate (vezi Ioan 7:49).

Când Dumnezeu i-a promis lui Avraam şi seminţei sale că el va fi moştenitorul lumii, El nu a condiţionat această promisiune de respectarea unui anumit cod juridic. (Legea însăşi nu a fost dată decât cu 430 de ani mai târziu – Gal. 3:17.) Mai degrabă, a fost o făgăduinţă a harului, ce se primeşte prin credinţă – prin acelaşi fel de credinţă prin care obţinem noi astăzi dreptatea (neprihănirea) lui Dumnezeu.

Sintagma moştenitorul lumii înseamnă că el avea să fie şi tatăl Neamurilor credincioase, şi al iudeilor (4:11, 12), că avea să fie tatăl multor naţiuni (4:17, 18), şi nu doar al poporului evreu. În sensul său cel mai deplin, făgăduinţa va fi împlinită atunci când Domnul Isus, sămânţa lui Avraam, va lua în mână sceptrul imperiului universal, domnind ca Rege al regilor şi Domn al domnilor.

4:14 Dacă cei care caută binecuvântarea lui Dumnezeu, şi în special binecuvântarea îndreptăţirii, ar fi capabili s-o moştenească pe baza păzirii legii, atunci credinţa ar fi anulată, iar făgăduinţa nu ar mai avea nici un efect. În acest caz credinţa este dată la o parte, întrucât credinţa este un principiu complet opus legii.

Credinţa este o acţiunea de a crede, în timp ce legea este ceva care trebuie făcut. Făgăduinţa ar fi atunci fără nici o valoare, întrucât s-ar baza pe condiţii pe care nimeni nu le poate întruni.

4:15 Legea aduce mânia lui Dumnezeu, iar nu binecuvântarea Lui. Ea îi condamnă pe cei care nu reuşesc să păzească poruncile Sale în mod desăvârşit şi permanent. Şi, întrucât nimeni nu poate face asta, toţi cei care sunt sub lege sunt condamnaţi la moarte. Este imposibil să fii sub lege fără să fii şi sub blestem.

Dar unde nu este lege nu este nici călcare de lege. Călcarea legii înseamnă violarea unei legi cunoscute. Pavel nu spune că acolo unde nu este lege nu este nici păcat, întrucât o faptă poate să fie inerent greşită, chiar dacă nu există lege care s-o condamne. Dar ea devine călcare de lege (transgresie) atunci când, de pildă, întâlnim un semn de circulaţie, pe care scrie: „Viteza maximă 35 km pe oră“, iar noi circulăm cu 40 sau 50 km.

Iudeii credeau că moşteneau binecuvântarea prin faptul că aveau legea, dar tot ce au moştenit ei a fost călcarea legii. Dumnezeu a dat legea pentru ca păcatul să poată fi văzut ca o călcare a legii sau, ca să ne exprimăm în alt mod, pentru ca păcatul să poată fi văzut în toată păcătoşenia sa. El nu a rânduit niciodată ca legea să constituie calea mântuirii pentru călcătorii păcătoşi ai legii!

4:16 Întrucât legea produce mânia lui Dumnezeu, şi nu îndreptăţirea Sa, Dumnezeu a rânduit ca El să-i mântuiască pe oameni prin har prin credinţă, urmând ca El să dăruiască viaţa veşnică sub formă de dar nemeritat, dat păcătoşilor nelegiuiţi, care o primesc printr-un simplu act de credinţă.

În felul acesta, făgăduinţa vieţii este sigură pentru toată sămânţa. Trebuie să subliniem două cuvinte din acest text: sigură şi toată. Mai întâi, Dumnezeu vrea ca făgăduinţa să fie sigură. Dacă îndreptăţirea ar depinde de faptele săvârşite de om după lege, el n-ar mai putea fi niciodată sigur, întrucât niciodată n-ar şti dacă a săvârşit destule fapte bune sau dacă a făcut faptele considerate bune. Nici o persoană care caută să câştige mântuirea nu va putea să se bucure niciodată de asigurare deplină. Dar atunci când mântuirea este dăruită în dar celui care o primeşte prin credinţă, persoana respectivă poate fi sigură că este mântuită pe baza autorităţii Cuvântului lui Dumnezeu.

În al doilea rând, Dumnezeu vrea ca făgăduinţa să fie sigură întregii seminţe – nu doar iudeilor, cărora le-a fost dată legea, ci şi Neamurilor, care îşi pun încrederea în Domnul în acelaşi mod în care a procedat şi Avraam. Avraam este tatăl nostru al tuturor – adică, al tuturor celor care cred, fie iudei, fie Neamuri.

4:17 Pentru a confirma că Avraam este tatăl tuturor credincioşilor adevăraţi, Pavel adaugă paranteza din Geneza 17:5: „Te-am făcut tatăl multor naţiuni“. Faptul că Dumnezeu a ales Israelul, ca membrii acestui popor al Său ales pe acest pământ nu înseamnă că harul şi îndurarea aveau să se limiteze la ei. Apostolul citează cu multă măiestrie o mulţime de versete din Vechiul Testament, pentru a demonstra că Dumnezeu a hotărât dintotdeauna că va onora credinţa, ori de câte ori şi oriunde o va întâlni.

Sintagma: în prezenţa Celui în care a crezut continuă gândul de la 4:16: „…Avraam, care este tatăl nostru al tuturor“. Legătura constă în aceasta: Avraam este tatăl nostru al tuturor în faţa Aceluia (Dumnezeu) în care el (Avraam) a crezut, chiar Dumnezeul care dă viaţă morţilor şi vorbeşte despre lucruri care nu există ca şi când ar exista deja. Pentru a înţelege această descriere a lui Dumnezeu, nu trebuie decât să privim la versetele care urmează. Dumnezeu dă viaţă morţilor – adică lui Avraam şi Sarei, căci, deşi nu erau încă morţi fizic, ei erau fără copii şi trecuţi de vârsta la care ar mai fi putut avea copii (vezi 4:19). Dumnezeu cheamă cele ce nu sunt ca şi cum ar fi – adică urmaşi fără de număr, în care aveau să fie cuprinse multe naţiuni (vezi 4:18).

4:18 În versetele precedente, Pavel a subliniat că făgăduinţa i-a fost dată lui Avraam prin credinţă, şi nu prin lege, pentru ca să fie prin har şi să fie sigură pentru toată sămânţa. Asta ne conduce în mod foarte natural la considerarea credinţei lui Avraam în Dumnezeul învierii. Dumnezeu i-a făgăduit lui Avraam o posteritate fără număr, ca stelele cerului şi ca nisipul. Omeneşte vorbind, şansele împlinirii acestei promisiuni erau ca şi nule. Dar, contrar nădejdii omeneşti, Avraam a crezut, în speranţa că va deveni tatăl multor naţiuni, după cum îi promisese Dumnezeu în Geneza 15:5: „Aşa vor fi descendenţii tăi“.

4:19 Când i s-a făcut prima oară lui Avraam promisiunea că va avea un număr mare de urmaşi, el avea şaptezeci şi cinci de ani (Gen. 12:2-4). În vremea aceea era capabil, din punct de vedere fizic, să devină tată, întrucât ulterior l-a procreat pe Işmael (Gen. 16:1-11). Dar în versetul acesta Pavel se referă la perioada în care Avraam avea 100 de ani, când a fost reînnoită făgăduinţa (Gen. 17:15- 21). Între timp dispăruse posibilitatea procreării – cel puţin, fără intervenţia puterii miraculoase a lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu îi făgăduise lui Avraam un fiu şi Avraam a crezut în făgăduinţa lui Dumnezeu!

Fără să fie slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său, care era deja mort, nici la starea moartă a pântecelui Sarei. Omeneşte vorbind, nu mai era nici o speranţă, dar Avraam a avut credinţă.

4:20 Aparenta imposibilitate a împlinirii făgăduinţei nu l-a făcut pe Avraam să se clatine. Dumnezeu a spus, Avraam a crezut şi cu asta problema era de-acum rezolvată. În ce-l privea pe patriarh, nu era decât o singură imposibilitate: ca Dumnezeu să rostească vreodată vreo minciună! Credinţa lui Avraam a fost puternică şi vibrantă. El a dat slavă lui Dumnezeu, onorându-L ca pe Unul pe care el putea conta că Îşi va ţine făgăduinţa, în pofida tuturor legilor probabilităţii şi sfidând orice teorie a şanselor.

4:21 Avraam nu a ştiut cum Îşi va împlini Dumnezeu făgăduinţa, dar asta nu avea importanţă. El Îl cunoştea pe Dumnezeu şi avea toată încrederea că Dumnezeu era întru totul capabil să facă ceea ce promisese. Într-o privinţă, a fost vorba de o credinţă minunată, dar într-alta a fost şi lucrul cel mai raţional pe care-l putea face, întrucât cuvântul lui Dumnezeu este cel mai sigur lucru din univers. Prin urmare, Avraam nu risca în nici un fel, dacă credea în cuvântul lui Dumnezeu!

4:22 Lui Dumnezeu I-a făcut şi-I face plăcere întotdeauna să găsească un om care să-L ia pe cuvânt. Şi astfel i-a trecut lui Avraam în cont dreptatea (neprihănirea). Unde mai înainte exista un sold de păcat şi vinovăţie, acum nu mai era decât o poziţie neprihănită (dreaptă) înaintea lui Dumnezeu. Avraam fusese izbăvit de condamnare, fiind îndreptăţit de către un Dumnezeu sfânt, prin credinţă.

4:23 Naraţiunea istorică a îndreptăţirii sale prin credinţă nu a fost scrisă numai pentru el. Desigur, într-o privinţă, a fost scrisă pentru el – ca document permanent, consemnând achita- rea sa şi poziţia nouă de desăvârşire înaintea lui Dumnezeu.

4:24 Dar această naraţiune a fost scrisă şi pentru noi. Credinţa noastră ne este socotită şi nouă ca dreptate, atunci când credem în Dumnezeu, care L-a înviat pe Isus, Domnul nostru, din morţi. Singura deosebire constă în aceasta: Avraam a crezut că Dumnezeu va da viaţă morţilor (adică, trupului său slab şi pân- tecelui sterp al Sarei). Noi credem că Dumnezeu a dat viaţă morţilor, înviindu-L pe Domnul Isus, cum arată şi C. H. Mackintosh:

Avraam a fost chemat să creadă într-o făgăduinţă, pe când noi avem privilegiul de a crede într-un fapt împlinit. El a fost chemat să privească înain- te, spre un lucru ce urma să fie înfăptuit. Noi privim în urmă, spre ceva care este deja înfăptuit, adică răscumpărarea realizată deja, atestată prin realitatea Mântuitorului înviat şi glorificat, stând la dreapta măririi în ceruri.

4:25 Domnul Isus a fost dat pentru greşelile noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră. Deşi prepoziţia pentru (în greacă: dia) e folosită aici în legătură cu păcatele noastre, dar şi cu îndreptăţirea noastră, contextul reclamă o nuanţă semantică diferită în fiecare caz individual. El a fost dat nu numai din pricina greşelilor noastre, ci şi pentru a le îndepărta. El a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră – adică, pentru a demonstra că Dumnezeu era întru totul satisfăcut de lucrarea lui Cristos, prin care suntem noi îndreptăţiţi. În primul caz, greşelile noastre au constituit problema ce trebuia rezolvată. În al doilea caz, îndreptăţirea noastră este rezultatul, pe care l-a asigurat învierea lui Cristos. Nu putea exista nici o îndreptăţire, dacă Cristos rămânea în mormânt! Dar realitatea faptului că El a înviat ne spune că lucrarea s-a încheiat, preţul a fost plătit, iar Dumnezeu este acum infinit de mulţumit de lucrarea de ispăşire pentru păcat a Mântuitorului.