Isus umblă pe mare

Isus umbla pe mare

Matei 14:22-33

22. Îndată după aceea, Isus i-a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui de partea cealaltă, până va da drumul noroadelor.
23. După ce a dat drumul noroadelor, S-a suit pe munte să Se roage singur la o parte. Se înnoptase şi El era singur acolo.
24. În timpul acesta, corabia era învăluită de valuri în mijlocul mării; căci vântul le era împotrivă.
25. Când se îngâna ziua cu noaptea, Isus a venit la ei, umblând pe mare.
26. Când L-au văzut ucenicii umblând pe mare, s-au înspăimântat şi au zis: „Este o nălucă!” Şi, de frică, au ţipat.
27. Isus le-a zis îndată: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!”
28. „Doamne”, I-a răspuns Petru, „dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape.”
29. „Vino!”, i-a zis Isus. Petru s-a coborât din corabie şi a început să umble pe ape ca să meargă la Isus.
30. Dar, când a văzut că vântul era tare, s-a temut; şi, fiindcă începea să se afunde, a strigat: „Doamne, scapă-mă!”
31. Îndată, Isus a întins mâna, l-a apucat şi ia zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”
32. Şi după ce au intrat în corabie, a stat vântul.
33. Cei ce erau în corabie au venit de s-au închinat înaintea lui Isus şi I-au zis: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!”

Comentariu de text

Isus umblă pe mare (14:22-33)

Minunea anterioară i-a asigurat pe ucenici că Îl urmează pe Unul care poate să le împlinească din belşug nevoile. Acum ei învaţă că El poate să-i şi apere şi să-i umple de putere ca nimeni altul.

14:22, 23 În timp ce trimitea mulţimile la casele lor, Isus le-a spus ucenicilor să intre în barcă şi să pornească înapoi, spre malul celălalt al lacului. Apoi El S-a suit pe un munte, să Se roage.

Când s-a înnoptat, adică după asfinţitul soarelui, El se afla singur acolo. (În sistemul iudaic erau două „seri“, vezi Ex. 12:6 text marginal, ediţia Revised Standard Version, în limba engleză). Una, la care se face aluzie în versetul 15, începea pe la mijlocul dupăamiezii, iar cealaltă, despre care este vorba aici, începea la asfinţitul soarelui.

14:24-27 Între timp, corabia era copleşită de valuri, în mijlocul mării, având împotrivă un vânt puternic. Pe când valurile izbeau în corabie, Isus a văzut necazul ucenicilor. La a patra strajă din noapte (adică între 3 şi 6 di mineaţa), El a venit la ei, umblând pe mare. Crezând că este o nălucă, ucenicii au fost cuprinşi de panică. Dar imediat ei au auzit glasul liniştitor al Stăpânului şi Prietenului lor, care le-a spus: „Îndrăzniţi! Eu sunt; nu vă temeţi!“

Cât de bine se potriveşte acest îndemn cu propria noastră experienţă! Şi noi suntem adesea loviţi de furtunile vieţii, descumpăniţi şi disperaţi. Mântuitorul pare atât de departe de noi. Dar El se roagă tot timpul pentru noi. Când ni se pare că noaptea este cea mai întunecată, El este, în realitate, lângă noi. Adesea nu suntem în stare să-L recunoaştem nici în aceste clipe critice şi, prin urmare, tragem semnalul de alarmă. Iar apoi auzim glasul Său plin de mângâiere şi ne aducem aminte că valurile care ne-au îngrozit se află sub picioarele Sale!

14:28 Când Petru a auzit binecunoscutul glas al Mântuitorului, atât de îndrăgit de el, a fost cuprins de entuziasm şi afecţiune pentru Isus. „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe ape“. Departe de a ne poticni de acest „dacă“ din cererea lui Petru, ca o expresie a micii sale credinţe, mai degrabă ar trebui să remarcăm cât de mare a fost, în realitate, încrederea sa în Domnul Isus. Petru a sesizat că poruncile Domnului au capacitatea de a-l învrednici pe cel căruia îi erau adresate, că El furnizează puterea de a duce la îndeplinire toate poruncile pe care le rosteşte.

14:29-33 De îndată ce Isus a spus: „Vino,“…. Petru a sărit afară din corabie şi a început să umble pe apă, venind către El. Cât timp a avut privirea aţintită asupra lui Isus, a fost în stare să înfăptuiască imposibilul; dar de îndată ce s-a îngrijorat cu privire la vântul puternic, a început să se scufunde. Disperat, el a strigat atunci: „Doamne, scapă-mă!“ Domnul l-a luat de mână, l-a dojenit cu blândeţe pentru puţina credinţă de care a dat dovadă şi l-a dus înapoi în corabie. De îndată ce a urcat Isus în corabie, vântul a încetat. A urmat apoi un serviciu de închinăciune, ucenicii spunându-I lui Isus: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!“

Ca umblatul pe apă, viaţa creştină este imposibil de trăit doar cu puterile noastre omeneşti. Ea poate fi trăită numai prin puterea Duhului Sfânt. Atâta timp cât ne dezlipim privirea de la orice obiecte din jurul nostru, aţintindu-ne ochii doar asupra lui Isus (Ev. 12:2), vom trăi experienţa unei vieţi supranaturale. Dar în clipa în care devenim preocupaţi de noi înşine sau de împrejurările prin care trecem, începem să ne scufundăm. Atunci va trebui să strigăm către Cristos, cerând refacerea şi învrednicirea divină.

(postări asemănătoare: Isus umblă pe apă)
Pagini Crestine,Isus umbla pe mare,Pagini Crestine,Isus umbla pe mare,Pagini Crestine,Isus umbla pe mare,Pagini Crestine,Isus umbla pe mare