Nelegiuirile cărturarilor și fariseilor

Nelegiuirile carturarilor si fariseilor

Matei23:13-36

13. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre.
14. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi mâncaţi casele văduvelor, în timp ce, de ochii lumii, faceţi rugăciuni lungi; de aceea veţi lua o mai mare osândă.
15. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi pământul ca să faceţi un tovarăş de credinţă; şi, după ce a ajuns tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă.
16. Vai de voi, povăţuitori orbi, care ziceţi: „Dacă jură cineva pe Templu, nu este nimic; dar dacă jură pe aurul Templului, este legat de jurământul lui.”
17. Nebuni şi orbi! Care este mai mare: aurul sau Templul, care sfinţeşte aurul?
18. „Dacă jură cineva pe altar, nu este nimic, dar dacă jură pe darul de pe altar, este legat de jurământul lui.”
19. Nebuni şi orbi! Care este mai mare: darul sau altarul, care sfinţeşte darul?
20. Deci cine jură pe altar jură pe el şi pe tot ce este deasupra lui;
21. cine jură pe Templu jură pe el şi pe Cel ce locuieşte în el;
22. şi cine jură pe cer jură pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi pe Cel ce stă pe el.
23. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din mentă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute.
24. Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!
25. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi curăţaţi partea de afară a paharului şi a farfuriei, dar înăuntru sunt pline de răpire şi de necumpătare.
26. Fariseu orb! Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a farfuriei, pentru ca şi partea din afară să fie curată.
27. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi sunteţi ca mormintele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţie.
28. Tot aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi neprihăniţi oamenilor, dar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege.
29. Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi mormintele prorocilor, împodobiţi gropile celor neprihăniţi
30. şi ziceţi: „Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui prorocilor.”
31. Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii celor ce au omorât pe proroci.
32. Voi, dar, umpleţi măsura părinţilor voştri!
33. Şerpi, pui de vipere! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei?
34. De aceea, iată, vă trimit proroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre şi-i veţi prigoni din cetate în cetate;
35. ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar.
36. Adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste neamul acesta.

Comentariu de text

Nelegiuirile cărturarilor şi fariseilor (23:13-36)

Domnul Isus a rostit apoi o serie de condamnări la adresa ipocriţilor religioşi din vremea Sa. Acestea nu au fost „blesteme“, ci mai degrabă expresii de întristare cu privire la soarta lor, echivalând cu sensul actual al cuvântului „vai“, în expresia „Vai de tine!“ sau „Vai de el!“

23:13 Primul „vai“ este îndreptat împotriva îndărătniciei şi obstrucţionismului lor. Ei refuzau să intre în împărăţie şi, în acelaşi timp, îi împiedicau şi pe alţii să intre. Ciudat este că liderii religioşi sunt adesea cei mai activi împotrivitori ai Evangheliei harului! Ei ar tolera orice, numai vestea bună a evangheliei nu! Omul firesc nu vrea să fie obiectul harului lui Dumnezeu şi nu vrea ca Dumnezeu să-Şi arate harul şi altora.

23:14 Al doilea „vai“ atacă acţiunea prin care ei îşi însuşeau casele văduvelor, căutând să-şi acopere fapta prin rugăciuni lungi. Unele culte deraiate din vremea noastră folosesc tehnici similare, căutând să înduplece văduve în vârstă sau uneori chiar credincioşi lipsiţi de discernământ să treacă averea lor în numele şi contul aşa-numitei „biserici“. Asemenea pretinşi posesori ai evlaviei vor primi o osândă şi mai mare.

23:15 A treia acuzaţie împotriva lor se referă la râvna lor greşit canalizată. Astfel, ei mergeau până în pânzele albe să facă un singur convertit, dar, după ce acesta era câştigat, îl făceau să fie de două ori mai rău decât ei înşişi.

Iarăşi, putem stabili o analogie cu zelul cultelor deraiate din vremea noastră. Grupurile acestea se duc din casă în casă, vizitând cartiere întregi, doar să poată câştiga un singur convertit, pe care să-l corupă apoi cu învăţăturile lor stricate. Aici se aplică ceea ce a spus cineva: „Cei mai convertiţi devin cei mai pervertiţi“.

23:16-22 În al patrulea rând, Domnul i-a condamnat pentru cazuistica lor, pentru priceperea de a se juca cu cuvintele, în scopuri necinstite. Ei şi-au clădit un întreg sistem de raţionamente false, numai să nu trebuiască să plătească ceea ce datorau, doar pentru a evita să-şi ţină promisiunile.

De exemplu, ei propovăduiau că dacă jură cineva pe templu, nu este obligat să plătească, dar dacă jură pe aurul din templu, atunci trebuie să-şi îndeplinească juruinţa. Ei afirmau că cine jură pe darul de pe altar are obligativitatea legală de a-şi ţine promisiunea, în vreme ce persoana care jura pe altarul gol nu are această obligativitate. Astfel, ei puneau mai mult preţ pe aurul care se afla deasupra lui Dumnezeu (căci templul era casa lui Dumnezeu), şi pe darul de pe altar (o valoare materială oarecare), care era tratat mai presus de altarul însuşi. Astfel ei dovedeau mai interesaţi de partea materială, decât de cea spirituală. Erau mai preocupaţi de a primi (darul), decât de a da (căci altarul era locul unde se făceau daruri).

Adresându-li-se cu termenul: „povăţuitori orbi“, Isus le-a demascat cazuistica. Aurul din templu căpăta valoare specială doar pentru că era asociat cu locuinţa lui Dumnezeu. Altarul era acela care conferea valoare darului aflat deasupra lui. Oamenii care cred că aurul are o valoare proprie, intrinsecă sunt orbi; el dobândeşte valoare doar în măsura în care este folosit spre slava lui Dumnezeu. Darurile făcute din motive carnale (fireşti) sunt lipsite de valoare; în schimb, cele pe care le facem Domnului sau în Numele Domnului au valoare eternă.

Realitatea este că indiferent pe ce jurau aceşti farisei, Dumnezeu era implicat, iar ei erau obligaţi să-şi respecte jurământul. Oamenii nu pot scăpa de obligaţiile lor doar prin construirea unor argumente, oricât de sofisticate ar fi acestea. Jurămintele făcute trebuie aduse la îndeplinire, iar promisiunile trebuie respectate. Este inutil să încercăm să recurgem la detalii de natură tehnică, pentru a ne eschiva de la îndatoririle noastre.

23:23, 24 Al cincilea „vai“ este rostit împotriva ritualismului golit de realitate. Cărturarii şi fariseii dăruiau cu meticulozitate Domnului a zecea parte din cele mai nesemnificative ierburi şi plante din grădina lor. Isus nu i-a condamnat pentru această minuţiozitate în privinţa ascultării, dar i-a osândit pentru că erau total lipsiţi de scrupule când era vorba să dea dovadă de dreptate, de îndurare şi de omenie faţă de alţii.

Recurgând la o expresie de o neîntrecută măiestrie, Isus i-a descris pe aceşti lideri ca pe unii care încearcă să strecoare ţânţarul, dar înghit cămila. Specia de ţânţar despre care este vorba în text era o insectă mică, ce adesea cădea în paharul cu vin, şi era strecurată prin absorbţia vinului printre dinţi.

Cât de ridicolă era grija deosebită de care dădeau ei dovadă în cazul unei insecte nesemnificative, „înghiţind“ apoi cel mai mare animal necurat din Palestina! Fariseii erau mult mai preocupaţi de lucrurile mărunte şi nesemnificative, fiind însă orbi cu privire la păcatele enorme, cum ar fi ipocrizia, necinstea, cruzimea şi lăcomia. Ei şi-au pierdut orice simţ al proporţiilor.

23:25, 26 Al şaselea „vai“ se referă la îndeplinirea formală a unor reguli exterioare. Fariseii, care aveau grijă să menţină în afară o imagine de religiozitate şi morală, erau plini, în inimile lor, de răpire şi de necumpătare.

Ei trebuiau să cureţe mai întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, adică să se asigure că inimile lor au fost curăţite prin pocăinţă şi credinţă. Abia apoi putea fi acceptabilă purtarea lor exterioară! E o deosebire între persoana şi personalitatea noastră.

Noi avem tendinţa de a sublinia personalitatea – modul în care am dori să ne vadă alţii. Dumnezeu, în schimb, subliniază persoana – ceea ce suntem cu adevărat. El doreşte adevărul în lăuntrul fiinţei noastre (Ps. 51:6).

23:27, 28 Al şaptelea „vai“ este tot o condamnare la adresa formalismului exterior, cu deosebirea că al şaselea „vai“ condamnă escamotarea avariţiei, în timp ce al şaptelea „vai“ condamnă muşamalizarea ipocriziei şi a fărădelegii.

Mormintele erau văruite, pentru ca evreii să nu le atingă din greşeală şi astfel să se întineze ceremonial. Isus i-a comparat pe farisei cu mormintele văruite, care păreau curate pe dinafară, dar erau pline de putreziciune pe dinăuntru. Oamenii credeau că dacă intrau în contact cu aceşti lideri religioşi erau într-un fel sfinţiţi, dar în realitate se întinau, deoarece liderii religioşi erau plini de ipocrizie şi fărădelege.

23:29, 30 Ultimul „vai“ loveşte în ceea ce am putea numi drept „omagiu exterior, omucidere interioară“. Cărturarii şi fariseii pretindeau că îi cinsteau pe prorocii Vechiului Testament, prin faptul că le zideau sau le reparau mormintele şi depuneau coroane pe monumentele lor. În cadrul unor cuvântări memoriale, ei afirmau că, dacă ar fi trăit pe vremea strămoşilor lor, nu s-ar fi unit cu aceştia la vărsarea sângelui prorocilor.

23:31 Isus le-a spus: „Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii celor ce au omorât pe proroci“. Dar cum mărturiseau ei? S-ar părea, din versetul precedent, că ei sau desolidarizat de strămoşii lor, care i-au ucis pe profeţi.

Mai întâi, ei au recunoscut că strămoşii lor, ai căror descendenţi erau, au vărsat sângele profeţilor. Dar Isus a folosit termenul fii în sensul de oameni care împărtăşeau aceleaşi trăsături cu cei din prima categorie. El ştia că tocmai în acea perioadă, pe când ei împodobeau mormintele profeţilor, în ascuns puneau la cale moartea Sa.

În al doilea rând, prin respectul pe care-l acordau profeţilor spuneau, în realitate, „Singurii profeţi pe care îi agreăm sunt cei morţi!“ Şi astfel, erau fiii părinţilor lor şi în această privinţă.

23:32 Apoi Domnul a adăugat: „Voi dar umpleţi măsura părinţilor voştri!“ Părinţii lor umpluseră cupa uciderii prin faptul că i-au omorât pe profeţi. Cărturarii şi fariseii aveau să umple măsura în curând, prin uciderea Domnului Isus şi a urmaşilor Lui, punând capac la ceea ce începuseră părinţii lor.

23:33 În acest punct, Cristosul lui Dumnezeu rosteşte acele cuvinte tunătoare: „Şerpi, pui de năpârci! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei?“ E posibil oare ca Dragostea Întruchipată să rostească cuvinte atât de tăioase? Da, întrucât adevărata dragoste trebuie să fie şi neprihănită şi sfântă.

Concepţia populară despre Isus, potrivit căreia El ar fi doar un reformator inofensiv, incapabil de alte sentimente decât acelea de iubire, este nebiblică. Dragostea poate da dovadă de fermitate şi întotdeauna trebuie să fie dreaptă.

Este un gând solemn să ne amintim că aceste cuvinte de condamnare au fost rostite la adresa liderilor religioşi, nu la aceea a unor beţivi sau desfrânaţi. În perioada actuală, când ecumenismul câştigă foarte mulţi adepţi, când unii creştini evanghelici îşi unesc forţele cu duşmani declaraţi ai crucii lui Cristos, este bine să luăm aminte la exemplul lui Isus şi să ne amintim cuvintele rostite de profetul Iehu către Iosafat: „Cum de-ai ajutat tu pe cel rău, şi ai iubit pe cei ce urăsc pe Domnul?“ (2 Cronici 19:2).

23:34, 35 Isus nu numai că a prevăzut moartea Sa, dar le-a spus cărturarilor şi fariseilor pe faţă că îi vor omorî pe unii dintre solii pe care El avea să-i trimită – proroci, înţelepţi şi cărturari. Unii, dacă au scăpat de martiraj, au fost, în schimb, biciuiţi în sinagogi şi persecutaţi din oraş în oraş.

Astfel, liderii religioşi ai Israelului îşi îngrămădeau asupra lor vinovăţia acumulată de-a lungul istoriei martirajelor. Asupra lor avea să vină tot sângele nevinovat, care a fost vărsat pe pământ, de la sângele neprihănitului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, a cărui ucidere este consemnată la 2 Cronici 24:20, 21, ultima carte din Biblia ebraică (nu este vorba de Zaharia, autorul cărţii cu acelaşi nume din Vechiul Testament).

23:36 Culpabilitatea întregului trecut avea să cadă peste generaţia sau rasa căreia i se adresa Cristos, ca şi când tot sângele nevinovat se combina şi culmina în moartea Mântuitorului fără păcat. Un potop de pedeapsă avea să fie vărsat peste naţiunea care L-a urât pe Mesia fără pricină şi L-a răstignit pe o cruce de tâlhar.
Pagini Crestine,Nelegiuirile carturarilor si fariseilor,Pagini Crestine,Nelegiuirile carturarilor si fariseilor,Pagini Crestine,Nelegiuirile carturarilor si fariseilor,Pagini Crestine,Nelegiuirile carturarilor si fariseilor,Pagini Crestine,Nelegiuirile carturarilor si fariseilor,Pagini Crestine,Nelegiuirile carturarilor si fariseilor,Pagini Crestine,Nelegiuirile carturarilor si fariseilor