Petru și Ioan la Sinedriu

Petru si Ioan la Sinedriu

Faptele Apostolilor 4:1-22

1. Pe când vorbeau Petru şi Ioan norodului, au venit la ei pe neaşteptate preoţii, căpitanul Templului şi saducheii,
2. foarte necăjiţi că învăţau poporul şi vesteau în Isus învierea din morţi.
3. Au pus mâinile pe ei şi i-au aruncat în temniţă până a doua zi; căci se înserase.
4. Însă mulţi din cei ce auziseră cuvântarea au crezut; şi numărul bărbaţilor credincioşi s-a ridicat la aproape cinci mii.
5. A doua zi, mai-marii norodului, bătrânii şi cărturarii s-au adunat împreună la Ierusalim,
6. cu marele preot Ana, Caiafa, Ioan, Alexandru şi toţi cei ce se trăgeau din neamul marilor preoţi.
7. Au pus pe Petru şi pe Ioan în mijlocul lor şi i-au întrebat: „Cu ce putere sau în numele cui aţi făcut voi lucrul acesta?”
8. Atunci Petru, plin de Duhul Sfânt, le-a zis: „Mai-mari ai poporului şi bătrâni ai lui Israel!
9. Fiindcă suntem traşi astăzi la răspundere pentru o facere de bine făcută unui om bolnav şi suntem întrebaţi cum a fost vindecat,
10. s-o ştiţi toţi şi s-o ştie tot poporul lui Israel! Omul acesta se înfăţişează înaintea voastră pe deplin sănătos în Numele lui Isus Cristos din Nazaret, pe care voi L-aţi răstignit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi.
11. El este „Piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului.”
12. În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.”
13. Când au văzut ei îndrăzneala lui Petru şi a lui Ioan, s-au mirat, întrucât ştiau că erau oameni necărturari şi de rând; şi au priceput că fuseseră cu Isus.
14. Dar, fiindcă vedeau lângă ei pe omul care fusese vindecat, nu puteau zice nimic împotrivă.
15. Le-au poruncit doar să iasă afară din Sobor, s-au sfătuit între ei
16. şi au zis: „Ce vom face oamenilor acestora? Căci este ştiut de toţi locuitorii Ierusalimului că prin ei s-a făcut o minune vădită pe care n-o putem tăgădui.
17. Dar, ca să nu se lăţească vestea aceasta mai departe în norod, să-i ameninţăm şi să le poruncim ca de acum încolo să nu mai vorbească nimănui în Numele acesta.”
18. Şi după ce i-au chemat, le-au poruncit să nu mai vorbească cu nici un chip, nici să mai înveţe pe oameni în Numele lui Isus.
19. Drept răspuns, Petru şi Ioan le-au zis: „Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu;
20. căci noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut şi am auzit.”
21. I-au ameninţat din nou şi i-au lăsat să plece, căci nu ştiau cum să-i pedepsească, din pricina norodului; fiindcă toţi slăveau pe Dumnezeu pentru cele întâmplate.
22. Căci omul cu care se făcuse această minune de vindecare avea mai bine de patruzeci de ani.

Comentariu de text

Începutul prigoanelor şi dezvoltarea Bisericii (4:1–7:60)

4:1-4 Prima prigoană dezlănţuită asupra tinerei biserici era gata să înceapă. Şi, respectând tiparul anterior, ea porneşte de la conducătorii religioşi. Preoţii, căpitanul Templului şi saducheii s-au ridicat împotriva apostolilor.

Scroggie opinează că preoţii reprezintă intoleranţa religioasă; căpitanul Templului: duşmănia politică, iar saducheii necredinţa implicată în raţionalism. Saducheii negau doctrina învierii. Aceasta îi punea însă în stare de conflict direct cu apostolii, întrucât învierea a constituit punctul central al propovăduirii apostolilor! Spurgeon vede o paralelă:

Saducheii, după cum ştiţi, constituiau Şcoala cu vederi largi, sau liberalii – gânditorii avansaţi, moderniştii din vremea aceea. Dacă doriţi să luaţi contact cu ironia usturătoare, cu cuvintele pline de sarcasm sau cu acţiuni pline de cruzime, vi-i recomand pe aceşti domni cu inima largă. Ei sunt liberali cu toată lumea, în afară de cei care dispun de adevăr. Pentru deţinătorii adevărului ei au rezervată o măsură îndoită de amărăciune, ce depăşeşte în tărie pelinul şi fierea amară. Ei sunt atât de liberali cu fraţii lor rătăciţi ca ei încât nu mai au nici o îngăduinţă faţă de evanghelici.

Acestor lideri le era ciudă că apostolii îi învaţă pe oameni, considerând că acesta era prerogativa lor exclusivă. Apoi ei erau supăraţi pe faptul că se vestea Isus ca înviat din morţi. Căci dacă Isus a înviat cu adevărat din morţi, ei, saducheii, era discreditaţi.

În versetul 2 expresia învierea din morţi este importantă, deoarece infirmă concepţia populară a unei învieri generale la sfârşitul lumii. Pasajul acesta şi altele vorbesc despre o înviere dintre ceilalţi morţi. Cu alte cuvinte, unii vor fi înviaţi, în timp ce alţii (necredincioşii) vor rămâne în mormintele lor, urmând să învie altădată.

Liderii s-au decis să-i ţină pe apostoli sub un fel de arest la domiciliu, până a doua zi, întrucât se făcuse târziu. (Miracolul vindecării din capitolul 3 avusese loc în jurul orei 3 după amiază.)

În pofida opoziţiei oficiale, mulţi oameni s-au întors la Domnul. Se spune că circa cinci mii de oameni (în greacă andres, adică „bărbaţi“) s-au adăugat la părtăşia creştină. Există o divergenţă de păreri între comentatori cu privire la faptul dacă între aceştia erau şi cei trei mii mântuiţi la Rusalii. Nu sunt incluşi aici femeile şi copiii.

4:5, 6 A doua zi, conciliul religios cunoscut sub denumirea de Sinedriu a fost convocat în sesiune de judecată, intenţionând să pună capăt activităţilor acestor oameni consideraţi de ei incomozi. Numai că prin aceasta ei le-au oferit apostolilor încă o şansă minunată de a-L mărturisi pe Cristos!

Împreună cu mai marii poporului, bătrânii şi cărturarii se aflau acolo şi:

1. Marele preot Ana, înaintea căruia fusese adus Domnul prima oară. El fusese mare preot în trecut, dar i se permitea să reţină acest titlu din curtoazie.
2. Caiafa, ginerele lui Ana, care a prezidat procesul Domnului.
3. Ioan şi Alexandru, despre care nu se mai cunosc alte fapte.
4. Toţi cei care erau din familia marelui preot, descinşi din familii de mari-preoţi.

4:7 Procesul a început cu întrebarea adresată apostolilor: cu ce putere sau în numele cui au săvârşit ei minunea vindecării ologului. Petru a luat cuvântul, mărturisindu-L pentru a treia oară pe Cristos la Ierusalim. A fost un prilej minunat de a vesti Evanghelia ierarhiei religioase şi Petru s-a folosit de acest prilej din plin, mărturisindu-L pe Cristos fără teamă.

4:8-12 Mai întâi, el le-a amintit ascultătorilor săi că sunt nemulţumiţi de faptul că apostolii au săvârşit o faptă bună… făcută unui om bolnav. Deşi Petru nu spune asta, se subînţelege că mai marii poporului îl văzuseră pe cerşetor la poarta templului, dar nu putuseră să-l vindece. Apoi apostolul a lansat o veste trăsnet, spunând că actul de vindecare a fost săvârşit în numele lui Isus… pe care ei L-au răstignit.

Dumnezeu L-a înviat pe Isus din morţi, şi prin puterea Lui fusese realizată vindecarea. Iudeii nu-I acordau nici un loc lui Isus în structurile lor, drept pentru care L-au lepădat şi L-au răstignit. Dar Dumnezeu L-a înviat din morţi şi L-a preamărit în cer. Piatra lepădată a devenit piatra pusă de zidari în capul unghiului, indispensabila cheie de boltă fără de care clădirea nu poate fi terminată. Într-adevăr, El este indispensabil! Fără El nu este mântuire. El este singurul Mântuitor care există. Nici un alt nume de sub cer nu a fost dat oamenilor în care să fie mântuiţi. Numai prin numele acesta trebuie şi putem fi mântuiţi.

Citind versetele 8-12, să nu uităm că aceste cuvinte au fost rostite de acelaşi om care se lepădase de Domnul de trei ori, cu jurăminte şi blesteme.

4:13 Religia oficială, osificată şi închistată în dogmele ei lipsite de viaţă, nu va tolera niciodată evanghelismul vital şi plin de râvnă, care produce rezultate în inimile oamenilor. Exponenţii ei rămân total nedumeriţi să constate că nişte oameni fără carte şi neinstruiţi produc o înrâurire atât de mare asupra comunităţii în care trăiesc, în timp ce toată înţelepciunea lor nu se ridică deasupra „cărnii şi sângelui“, cum s-a exprimat cineva.

În Noul Testament nu se face nici o distincţie între cler şi laici. Această distincţie este o relicvă a bisericii Romei, datând din perioada premergătoare Reformei. Ioan Huss a luptat şi a murit în Cehoslovacia pentru doctrina preoţiei universale a tuturor credincioşilor, iar simbolul hussit ne-a parvenit nouă, celor de azi, prin paharul Cinei Domnului, aşezat pe Biblia deschisă. Or, tocmai adevărul acesta al preoţiei regale şi al mărturiei pe care o dă fiecare credincios a constituit forţa dinamică ce a pus în mişcare biserica primară. Fără să beneficieze de tehnologiile avansate de care dispunem noi sau de mijloacele moderne de transport sau de traduceri sau de publicarea Cuvântului, Evanghelia harului lui Dumnezeu a zguduit din temelii Imperiul, până când sfinţii au ajuns să fie prezenţi până şi în casa Cezarului. Dumnezeu ne cheamă la creştinismul primitiv.

Sinedriul a rămas înmărmurit de îndrăzneala lui Petru şi Ioan. Tare le-ar fi plăcut membrilor acestui organism să respingă mărturia acestor pescari neştiutori şi needucaţi din Galileea. Dar n-au putut să nu observe extraordinara stăpânire de sine, calmul lor solemn, puterea şi curajul ce se degajau din viaţa lor, calităţi pe care le remarcaseră din plin când L-au judecat pe Isus. Aşa se face că au pus îndrăzneala apostolilor pe seama faptului că aceştia fuseseră cu Isus în trecut. Desigur, adevărata explicaţie consta în faptul că ei erau acum plini de Duhul Sfânt.

4:14-18 Şi mai jenant era faptul că ologul vindecat se afla acolo în sală şi nimeni nu putea tăgădui minunea extraordinară ce se săvârşise, după cum subliniază şi J. H. Jowett:

Oamenii s-ar putea să te depăşească în forţa argumentării. S-ar putea să suferi o înfrângere totală pe plan intelectual. Dar argumentul unei vieţi răscumpărate nu poate fi răsturnat. „Dar fiindcă vedeau lângă ei pe omul care fusese vindecat, nu puteau zice nimic împotrivă“.

Pentru a discuta la ce strategie să recurgă, au poruncit ca Petru şi Ioan să iasă din încăpere. Iată dilema care îi confrunta pe ei: pe apostoli nu-i puteau pedepsi pentru săvârşirea unei fapte de milostenie. Dar dacă nu puneau capăt activităţii unor fanatici ca aceştia, religia lor putea fi serios ameninţată, prin pierderea de aderenţi. Prin urmare, s-au decis să le interzică lui Petru şi Ioan să mai vorbească cu oamenii despre Isus în conversaţii particulare şi să nu Îl mai predice în public.

4:19, 20 Petru şi Ioan nu au putut consimţi să respecte asemenea restricţii. Responsabilitatea şi loialitatea lor supremă era faţă de Dumnezeu, nu faţă de om. Dacă ar fi fost cinstiţi, şi dregătorii ar fi recunoscut că aşa este. Apostolii fuseseră martori la învierea şi înălţarea lui Cristos. Ei Îi sorbiseră învăţăturile zi de zi, ceea ce înseamnă că purtau răspunderea de a-I aduce mărturie Domnului şi Mântuitorului, Isus Cristos.

4:21, 22 Şubrezimea poziţiei dregătorilor reiese şi din faptul că nu i-au putut pedepsi pe apostoli, întrucât toţi oamenii ştiau că se săvârşise o minune de vindecare. Cel vindecat, în vârstă de patruzeci de ani, era binecunoscut de oameni, care îi văzuseră starea nenorocită mulţi ani la rând. Prin urmare, tot ce a putut Sinedriul face a fost să-i elibereze pe apostolii acuzaţi, lansând noi ameninţări la adresa lor.
Pagini Crestine,Petru si Ioan la Sinedriu,Pagini Crestine,Petru si Ioan la Sinedriu,Pagini Crestine,Petru si Ioan la Sinedriu,Pagini Crestine,Petru si Ioan la Sinedriu,Pagini Crestine,Petru si Ioan la Sinedriu,Pagini Crestine,Petru si Ioan la Sinedriu