Mesajul Cărții Faptele Apostolilor

Mesajul Cartii Faptele Apostolilor

După ce am citit Cartea Fapte, e bine să recapitulăm principiile şi practicile creştinilor primari. Care au fost trăsăturile distinctive ale credincioşilor individuali şi ale bisericilor locale din care făceau aceştia parte?

Mai întâi, este evident că creştinii din primul veac au trăit, mai presus de toate, împlinind interesele Domnului Isus. Întreaga lor concepţie de viaţă era cristocentrică. Motivul principal al existenţei lor era să aducă mărturie despre Mântuitorul lor – sarcină căreia i s-au dăruit cu toată râvna.

Într-o lume angajată în cursa nebună pentru supravieţuire, a existat astfel un nucleu compact de ucenici creştini zeloşi, care căutau mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui. Pentru ei, toate celelalte erau subordonate acestei glorioase chemări, după cum subliniază Josett, cu admiraţie:

Ucenicii fuseseră botezaţi cu… entuziasmul sfânt şi luminos, desprins chiar de la altarul lui Dumnezeu. Ei erau pătrunşi de acest foc viu în chiar centrul fiinţei lor, de unde îşi trage seva orice alt scop sau facultate a vieţii.

Acest foc viu din sufletul apostolilor duduia ca în cuptorul din inima unei nave neînfricate, ce străbate talazurile învolburate, peste adâncurile întinselor mări.

Nimic nu putea sta în calea acestor oameni! Nimic nu-i putea opri din înaintarea lor… Din orice faptă şi vorbă a lor se degaja o forţă de netăgăduit, ei fiind plini de căldură şi de lumină, ca unii ce fuseseră botezaţi de puterea Duhului Sfânt.

Mesajul propovăduit de ei era axat pe învierea şi slava Domnului Isus Cristos. Ei erau martorii unui Mântuitor înviat. Oamenii L-au omorât pe Mesia, dar Dumnezeu L-a înviat din morţi, dându-I locul ce I se cuvine de onoare supremă în cer. Orice genunchi trebuie să se plece în faţa slăvitului Om de la dreapta lui Dumnezeu. Altă cale de mântuire nu există.

Într-un mediu de ură, învrăjbire şi lăcomie, ucenicii au dat dovadă de dragoste faţă de toţi. Ei au răsplătit prigoanele la care au fost supuşi cu bunătate, rugându-se pentru cei ce le-au provocat suferinţă. Dragostea lor faţă de alţi creştini i-a obligat pe duşmanii lor să exclame: „Uite cum se iubesc creştinii aceştia!“

Nu putem să nu remarcăm că ei au trăit o viaţă de jertfire pentru răspândirea Evangheliei. Ei nu s-au considerat stăpâni peste bunurile materiale de care au avut parte, ci le-au tratat ca daruri încredinţate lor de către Domnul, care i-a pus administratori peste ele, pentru împlinirea planurilor Sale. Astfel, ori de câte ori se ivea o nevoie reală, îndată se strângeau fondurile necesare pentru acoperirea acelei nevoi.

Armele lor de luptă nu au fost fireşti sau pământeşti, ci de natură divină, prin a căror forţă formidabilă Dumnezeu dobora fortăreţe aparent imposibil de cucerit. Ei îşi dădeau seama că nu luptă împotriva unor lideri religioşi sau politici, ci împotriva forţelor răului din locurile cereşti. Astfel ei porneau la luptă înarmaţi cu credinţa, cu rugăciunea şi cu Cuvântul lui Dumnezeu. Spre deosebire de religia islamică, creştinismul nu s-a dezvoltat prin recurgerea la forţă.

Aceşti primi creştini au trăit despărţiţi de lume. Ei erau în lume, dar nu şi din lume. Ei păstrau legături vii cu necredincioşii, în ce priveşte mărturia pe care o dădeau acestora, dar niciodată nu şi-au compromis loialitatea lor faţă de Cristos, necomplăcându-se în plăcerile păcătoase ale lumii.

Ca pelerini şi străini pe acest pământ, ei se comportau ca nişte străini aflaţi în trecere printr-o ţară, căutând să fie o binecuvântare pentru toţi, având grijă să nu se întineze deloc cu stricăciunile din jurul lor.

S-au angajat ei oare în politică sau au căutat ei să aducă vreun remediu racilelor de ordin social din vremea lor? Concepţia lor era că toate relele şi abuzurile din lume izvorăsc din natura păcătoasă a omului. Pentru a remedia aceste rele, e nevoie ca omul să se ducă la rădăcina lor.

Reformele politice şi sociale se ocupă doar de simptome, nu şi de boala propriu-zisă care le generează. Numai Evanghelia poate merge la sursa răului, schimbând natura rea a omului.

Prin urmare, primii creştini nu s-au lăsat abătuţi de la misiunea lor prin îmbrăţişarea unor procedee cu efect minim de schimbare a adevăratei naturi a omului. Ei au predicat Evanghelia la timp şi nelatimp. Oriunde mergea Evanghelia, rănile supurânde erau fie eliminate, fie mult alinate.

Când au fost supuşi la prigoane, nu s-au mirat deloc, căci li s-a spus să se aştepte la acestea. În loc să se răzbune sau chiar să se apere, ei şi-au încredinţat soarta în mâna lui Dumnezeu, Judecătorul Cel Drept. În loc să încerce să scape de încercări, ei s-au rugat să li se dăruiască îndrăzneala de a-L vesti pe Cristos tuturor celor cu care intrau în legătură.

Ţelul mereu prezent înaintea ucenicilor era evanghelizarea lumii. Ei nu făceau nici o distincţie între câmpul de misiune autohton şi cel extern. Toată lumea era un câmp de misiune, un ogor bun de secerat.

Activitatea lor evanghelistică nu constituia un scop în sine – cu alte cuvinte, ei nu s-au mulţumit să conducă sufletele la Cristos, şi apoi să le lase să se descurce cum pot, şchiopătând pe calea credinţei. Mai degrabă, convertiţii erau îndrumaţi spre adunări creştine locale. Aici li se preda Cuvântul lui Dumnezeu, erau ajutaţi să crească în rugăciune, fiind întăriţi în credinţă. Apoi erau împuterniciţi şi motivaţi să iasă în lume, vestindu-le, la rândul lor, altora mesajul Evangheliei.

Tocmai înfiinţarea de biserici locale a avut darul de a conferi un caracter permanent lucrării creştine, asigurând baza de plecare şi întreţinere a evanghelizării zonelor din jur. Aceste adunări erau indigene, adică se guvernau singure, se propagau singure şi se finanţau singure. Fiecare adunare era independentă de alte biserici, dar între ele domnea părtăşia Duhului.

Fiecare adunare căuta să se reproducă, dând naştere altor adunări în teritoriile adiacente. Şi fiecare era finanţată din interior. Nu exista nici un departament central de finanţe, nici o organizaţie umbrelă, sub care să-şi desfăşoare activitatea.

Adunările erau în principal adăposturi spirituale, limanuri binecuvântate în care îşi găseau alinarea credincioşii, mai degrabă decât centre pentru mântuirea celor necredincioşi. La loc de frunte între activităţile bisericii erau frângerea pâinii, închinarea, rugăciunea, studierea Bibliei şi părtăşia.

În adunări nu se ţineau servicii speciale de evanghelizare, ci aceasta se făcea oriunde se ivea prilejul, oriunde intrau credincioşii în contact cu cei nemântuiţi – în sinagogi, în pieţe, pe stradă, în închisori şi din casă în casă.

Bisericile nu se adunau în clădiri speciale, ridicate expres în scopul închinăciunii, ci, mai degrabă, în casele credincioşilor – fapt de natură a asigura un mare grad de mobilitate bisericii, în vremuri de prigoană, dându-i posibilitatea să intre „în subterană“ cu mare uşurinţă şi rapiditate.

De la bun început, nu au existat nici un fel de confesiuni religioase, culte sau denominaţii. Toţi credincioşii erau recunoscuţi ca membri ai trupului lui Cristos şi fiecare biserică locală ca expresie a bisericii universale.

Un alt lucru important: nu se făcea nici o distincţie între cler şi laici. Nici un om nu deţinea drepturi exclusive în cadrul unei adunări, cu privire la predare, predicare, botezare sau administrarea Cinei Domnului. Se recunoştea însă că fiecare credincios are un dar şi e liber să-şi exercite darul respectiv.

Cei ce fuseseră dăruiţi ca apostoli, profeţi, evanghelişti, pastori şi învăţători nu au căutat să-şi consolideze poziţia, ca persoane oficiale indispensabile în cadrul bisericii. Funcţia lor era de a-i zidi pe sfinţi în credinţă, pentru ca şi aceştia să-L poată sluji pe Domnul zi de zi.

Oamenii dăruiţi din perioada Noului Testament fuseseră dotaţi pentru lucrarea ce-o aveau de făcut de către Duhul Sfânt. Asta e în măsură să explice cum de oameni fără educaţie formală, cu cunoştinţe doar „native“, au exercitat o influenţă atât de covârşitoare asupra erei în care au trăit. Ei nu erau predicatori „de profesie“, în accepţia de astăzi a termenului, ci predicatori laici, având însă ungerea de sus.

Vestirea mesajului în Cartea Faptelor Apostolilor era adeseori însoţită de săvârşirea unor miracole – a unor semne şi minuni manifestând darurile felurite ale Duhului Sfânt. Deşi aceste miracole par să fi fost săvârşite în număr mai mare la începutul cărţii, ele nu încetează până la finele volumului.

De îndată ce se punea pe picioare o biserică locală, apostolii sau reprezentanţii acesteia numeau bătrâni (presbiteri) – bărbaţi însărcinaţi cu rolul de supraveghetori spirituali. Aceşti bărbaţi păstoreau turma. În fiecare biserică existau mai mulţi presbiteri.

Substantivul „diacon“ nu se aplică în mod direct unui slujbaş din cadrul bisericii, în cartea Fapte. Dar termenul apare în Fapte sub formă de verb, descriind slujba desfăşurată de credincioşi pentru Domnul, fie de natură spirituală, fie vremelnică.

Credincioşii primari practicau botezul prin imersiune (cufundare). Din textul cărţii se degajă impresia că credincioşii erau botezaţi la scurtă vreme după convertirea lor. În prima zi a săptămânii ucenicii se adunau la un loc pentru a-şi aduce aminte de Domnul, prin frângerea pâinii. Probabil serviciul acesta nu avea un caracter atât de formal sau oficial ca în vremea noastră. Se pare că se ţinea în legătură cu o masă obişnuită, o agapă – sau o masă a iubirii.

Biserica primară nu înceta să se roage. Era dependentă de rugăciune. Rugăciunea constituia firul vital de legătură cu Dumnezeu. Rugăciunea era stăruitoare, plină de credinţă şi fierbinte. Ucenicii mai şi posteau, pentru ca toate puterile lor să fie concentrate asupra unor chestiuni spirituale, fără să fie astfel distraşi de lucrurile din jur sau de tendinţa de a adormi.

Tocmai într-o ocazie de felul acesta, după ce s-au rugat şi au postit, profeţii şi învăţătorii de la Antiohia i-au încredinţat pe Barnaba şi pe Saul în vederea săvârşirii unui program misionar special. Amândoi bărbaţii aceştia Îl slujeau pe Domnul de câtva timp, anterior acestei împuterniciri, care nu a constituit un act oficial de ordinare sau hirotonire, ci o recunoaştere din partea liderilor de la Antiohia că Duhul Sfânt i-a chemat cu adevărat pe aceşti oameni. A constituit în acelaşi timp şi o expresie a părtăşiei, izvorâte din inimi total dăruite Domnului, a membrilor adunării cu privire la lucrarea în care Barnaba şi Saul urmau să se angajeze.

Cei care mergeau să slujească în lucrarea de evanghelizare nu erau controlaţi de adunarea din care proveneau, în acţiunile lor. Mai degrabă, se pare că erau liberi să slujească aşa cum îi călăuzea Duhul Sfânt. Ei îi ţineau însă la curent pe membrii bisericilor din care proveneau de felul cum binecuvânta Dumnezeu strădaniile lor.

În acest context, trebuie să precizăm că biserica nu era un complex cu o structură organizatorică foarte evoluată, ci mai degrabă un organism viu, care se mişca în ascultare permanentă de călăuzirea Domnului. Din cer, Cristos, Capul bisericii, îi călăuzea şi-i conducea pe membrii bisericii, care, la rândul lor, căutau să se lase învăţaţi, să dea dovadă de cât mai mare mobilitate şi maximă receptivitate.

Astfel, departe de a descoperi în cartea Fapte un tipar rigid de slujire, constatăm, mai degrabă, multă fluiditate şi o reconfortantă absenţă a inflexibilităţii. De pildă, nu existau reguli fixe pentru durata de timp cât trebuia să stea un apostol într-un loc. Astfel, Pavel a stat la Tesalonica trei luni, dar la Efes a rămas trei ani. Totul depindea de timpul necesar pentru a-i zidi pe sfinţi, pentru ca aceştia, la rândul lor, să poată transmite lucrarea creştină mai departe.

Există unii care cred că apostolii şi-au concentrat atenţia asupra unor centre urbane mari, lăsând în grija bisericilor de acolo sarcina de a se extinde cu lucrarea până în cartierele mărginaşe. Să fie oare adevărat acest lucru? Au avut oare apostolii o strategie atât de fixă şi definitivată? Sau, mai degrabă, au urmat zi de zi ordinele primite de la Domnul – fie de a merge în centre importante, fie în cine ştie ce cătun aparent lipsit de importanţă?

Negreşit una din impresiile care se degajă din Cartea Fapte este că primii creştini aşteptau şi depindeau de călăuzirea Domnului. Ei lăsaseră totul de dragul lui Cristos. Nimic şi nimeni nu mai era al lor decât Domnul Isus Însuşi. Şi astfel ei priveau la El zilnic, aşteptând ca El să le dea îndrumări. Iar Domnul nu le înşela niciodată aşteptările.

Se pare că era o practică bine stabilită a lucrătorilor creştini itineranţi să călătorească doi câte doi – câte un lucrător mai matur, care lua cu el unul mai tânăr, ce-şi făcea ucenicia în slujba Domnului. Apostolii erau în permanentă căutare de tineri plini de credinţă, pe care să-i poată forma ca ucenici.

Uneori slujitorii Domnului se întreţineau singuri, cum era cazul lui Pavel, care se îndeletnicea cu confecţionarea corturilor. Alteori, ei erau întreţinuţi din darurile trimise, cu drag, de persoane sau biserici individuale.

Un alt fapt care ne impresionează în cartea Fapte este că cei ce erau lideri spirituali erau recunoscuţi ca atare de sfinţii care lucrau cu ei. Duhul Sfânt era Acela care le dădea puterea de a vorbi cu autoritate. Şi tot Duhul Sfânt era Acela care le dădea altor credincioşi adevăratul instinct spiritual de a se supune acestei autorităţi.

Ucenicii se supuneau în faţa autorităţilor omeneşti până la un punct. Şi punctul acesta era atins atunci când aceste autorităţi le interziceau să predice Evanghelia. În acest punct, ei ascultau mai mult de Dumnezeu, decât de oameni. Când erau pedepsiţi de autorităţile civile, suportau pedeapsa fără împotrivire, fără să uneltească vreodată împotriva stăpânirii.

Evanghelia a fost predicată mai întâi iudeilor, iar apoi, după ce Israel a respins, la nivel naţional, mesajul ei, vestea bună a fost transmisă Neamurilor. Porunca: „Mergeţi la iudeu, mai întâi“ a fost împlinită pe plan istoric în Cartea Fapte. Astăzi evreii sunt pe acelaşi plan ca Neamurile în faţa lui Dumnezeu – nu există nici o deosebire, „căci toţi au păcătuit şi s-au depărtat de slava lui Dumnezeu“.

Se degajă o extraordinară putere în legătură cu misiunea bisericii primare. De teamă să nu atragă dezaprobarea lui Dumnezeu, oamenii nu se jucau cu cuvintele şi orice mărturisire de credinţă era făcută cu toată luarea aminte.

Păcatul din sânul bisericii era descoperit imediat, fiind aspru pedepsit de Dumnezeu în unele cazuri, cum este cel al Ananiei şi al Safirei.

În sfârşit, o ultimă şi stăruitoare convingere care se desprinde din studiul cărţii Fapte este că: dacă şi noi am urma exemplul de credinţă, jertfire, consacrare şi slujire neobosită al bisericii primare, lumea ar putea fi evanghelizată în timpul generaţiei noastre.
Pagini Crestine,Mesajul Cartii Faptele Apostolilor,Pagini Crestine,Mesajul Cartii Faptele Apostolilor,Pagini Crestine,Mesajul Cartii Faptele Apostolilor,Pagini Crestine,Mesajul Cartii Faptele Apostolilor,Pagini Crestine,Mesajul Cartii Faptele Apostolilor,Pagini Crestine,Mesajul Cartii Faptele Apostolilor,Pagini Crestine,Mesajul Cartii Faptele Apostolilor,Pagini Crestine,Mesajul Cartii Faptele Apostolilor,Pagini Crestine,Mesajul Cartii Faptele Apostolilor,Pagini Crestine,Mesajul Cartii Faptele Apostolilor,Pagini Crestine,Mesajul Cartii Faptele Apostolilor,Pagini Crestine,Mesajul Cartii Faptele Apostolilor