Propovăduirea lui Ioan Botezătorul

Propovaduirea lui Ioan Botezatorul

Matei 3:1-12

1. În vremea aceea a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustiul Iudeii.
2. El zicea: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”
3. Ioan acesta este acela care fusese vestit prin prorocul Isaia, când zice: „Iată glasul celui ce strigă în pustiu: „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările.””
4. Ioan purta o haină de păr de cămilă şi la mijloc era încins cu un brâu de curea. El se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică.
5. Locuitorii din Ierusalim, din toată Iudeea şi din toate împrejurimile Iordanului au început să iasă la el;
6. şi, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi de el în râul Iordan.
7. Dar când a văzut pe mulţi din farisei şi din saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: „Pui de vipere, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare?
8. Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţa voastră.
9. Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: „Avem ca tată pe Avraam!” Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam.
10. Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci orice pom, care nu face rod bun, va fi tăiat şi aruncat în foc.
11. Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă; dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine şi eu nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc.
12. Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţa cu desăvârşire aria şi Îşi va strânge grâul în grânar; dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge.”

Comentariu de text

3:1-12. Ioan Botezătorul pregăteşte calea

Între capitolele 2 şi 3 există un interval de 28 sau 29 de ani, pe care Matei nu-l menţionează. În acest răstimp, Isus S-a aflat la Nazaret, pregătindu-Se pentru lucrarea care-L aştepta. Au fost ani în care El nu a săvârşit nici o minune, dar în toţi aceşti ani Dumnezeu Şi-a găsit plăcerea desăvârşită în El (Mat. 3:17). Cu acest capitol ajungem în pragul lucrării Sale publice.

3:1, 2 Ioan Botezătorul era cu şase luni mai vârstnic decât vărul său, Isus (vezi Luca 1:26, 36). El intră pe scena istoriei pentru a sluji de premergător al Regelui Israelului. Parohia sa neobişnuită era pustia Iudeii – o regiune aridă care se întindea de la Ierusalim până la Iordan. Mesajul lui Ioan era următorul: „Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape“. Regele va apare în curând, dar El nu va domni peste oamenii care refuză să se lase de păcatele lor. Ei trebuie să-şi schimbe radical direcţia vieţii lor, să-şi mărturisească păcatele şi să se lase de ele. Dumnezeu îi chema din împărăţia întunericului în împărăţia cerurilor.

EXCURS

despre împărăţia cerurilor

În versetul 2 apare prima oară sintagma „împărăţia cerurilor“, care se foloseşte de 32 de ori în această Evanghelie. Întrucât nu vom putea înţelege Evanghelia după Matei cum se cuvine fără desluşirea sensului corect al acestui concept, se impune în acest punct o explicare aprofundată a termenului.

Împărăţia cerurilor este sfera în care este recunoscută domnia lui Dumnezeu. Termenul „cer“ (cerurile) poartă denotaţia de „Dumnezeu“, fapt demonstrat de textul de la Daniel 4:25, unde Daniel spune că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor. În versetul 26 din acelaşi capitol se vorbeşte despre „stăpânirea Celui ce este în ceruri“. Oriunde oamenii se supun domniei lui Dumnezeu, acolo există şi funcţionează împărăţia cerurilor.

Împărăţia cerurilor e definită de două aspecte principale: În sensul cel mai larg, împărăţia cerurilor îi cuprinde pe toţi cei ce mărturisesc faptul că Îl recunosc pe Dumnezeu ca Domnitor Suprem. În aspectul ei mai restrâns, împărăţia cerurilor îi cuprinde doar pe cei ce au fost convertiţi cu adevărat. Putem să ne imaginăm acest concept mai bine dacă îl reprezentăm sub forma unor cercuri concentrice.
Cercul mare reprezintă sfera celor care mărturisesc supunere, cuprinzându-i pe toţi cei care sunt cu adevărat supuşii regelui, dar şi pe cei care doar afirmă că Îi sunt supuşi. Lucrul acesta reiese şi din parabola semănătorului (Mat. 13:3-9), a seminţei de muştar (Mat. 13:31,32) şi a aluatului (Mat. 13:33).

În cercul mic sunt incluşi doar cei care s-au născut din nou, prin credinţa în Domnul Isus Cristos. În împărăţia cerurilor, exprimată prin această accepţiune mai lăuntrică, se poate intra numai prin naşterea din nou, prin convertire (Mat. 18:3).

Enumerând toate trimiterile din Biblie la împărăţie, vom putea urmări dezvoltarea istorică a cinci faze:

1. Întâi, împărăţia o găsim înfăţişată în profeţiile Vechiului Testament. Daniel a prezis că Dumnezeu va stabili o împărăţie care nu va fi distrusă niciodată, nici nu va ceda suveranitatea în faţa nici unui alt popor (Dan. 2:44). El a prevăzut, de asemenea, venirea lui Cristos, care va întemeia o domnie veşnică şi universală (Dan. 7:13, 14; vezi şi Ier. 23:5,6).
2. În al doilea rând, împărăţia a fost descrisă de Ioan Botezătorul, de Isus şi de cei doisprezece ucenici, ca fiind aproape (Mat. 3:2; 4:17; 10:7). La Matei 12:28 Isus a spus: „Dar dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi“. La Luca 17:21 El a spus: „Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru“ sau „în mijlocul vostru“. După cum vom vedea mai târziu, termenii „împărăţia lui Dumnezeu“ şi „împărăţia cerurilor“ sunt sinonimi.
3. În al treilea rând, împărăţia este descrisă în forma ei interimară. După ce a fost respins de naţiunea Israel, Regele S-a întors în Cer. Împărăţia există astăzi, când regele lipseşte, în inimile celor care Îi recunosc calitatea de Rege, iar principiile Sale morale şi etice, inclusiv Predica de pe Munte, se aplică nouă, celor de azi.Faza interimară a împărăţiei este descrisă în pildele de la Matei 13.
4. A patra fază a împărăţiei este ceea ce s-ar putea numi manifestarea ei. Este vorba de domnia de o mie de ani a lui Cristos pe pământ, a cărei întruchipare miniaturală o găsim cu ocazia Schimbării la faţă a lui Cristos, când El a fost văzut în gloria domniei Sale viitoare (Mat. 17:1-8). Isus S-a referit la această fază în Matei 8:11, când a spus: „Dar vă spun că mulţi vor veni de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în împărăţia cerurilor“.
5. Forma finală va fi împărăţia veşnică. Aceasta este descrisă în 2 Petru 1:11, drept „împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos“.

Sintagma „împărăţia cerurilor“ apare doar în evanghelia după Matei, pe când sintagma „împărăţia lui Dumnezeu“ poate fi întâlnită în toate patru Evangheliile. Practic, nu există nici o deosebire între cele două expresii, ambele definind aceeaşi realitate.

De pildă, la Matei 19:23 Isus a spus că ar fi mai greu pentru un om bogat să intre în împărăţia cerurilor. Atât Marcu (10:23), cât şi Luca (18:24) precizează că Isus S-a referit la împărăţia lui Dumnezeu (vezi şi Mat. 19:24, care conţine o maximă similară, folosind expresia „împărăţia lui Dumnezeu“).

Spuneam mai sus că împărăţia cerurilor are un aspect exterior şi o realitate interioară. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul împărăţiei lui Dumnezeu şi constituie o dovadă în plus că cei doi termeni indică una şi aceeaşi realitate. Împărăţia lui Dumnezeu îi cuprinde, şi ea, atât pe cei adevăraţi, cât şi pe cei falşi.

Lucrul acesta reiese din parabolele semănătorului (Lu. 8:4-10), a seminţei de muştar (Lu. 13:18, 19), a aluatului (Lu. 13:20, 21). Cât priveşte latura ei lăuntrică, adevărata ei realitate, în împărăţia lui Dumnezeu nu pot intra decât cei născuţi din nou (Ioan 3:3, 5).

Încă un punct vrednic de menţionat în cadrul acestei paranteze: Împărăţia nu este acelaşi lucru cu Biserica. Împărăţia a început atunci când Cristos S-a angajat în lucrarea Sa publică. Biserica a început la Rusalii (Fapte 2). Împărăţia va continua să dăinuie pe pământ, până când pământul va fi distrus.

Biserica va continua pe pământ până la Răpire, sau strămutarea Bisericii de pe pământ, când Cristos va coborî din cer şi-i va lua cu Sine pe toţi credincioşii (1 Tes. 4:13-18). Biserica se va întoarce apoi împreună cu Cristos la a doua Sa venire, ca să domnească împreună cu El, în calitate de mireasă a Sa. În prezent cei care sunt în împărăţie, în sensul ei adevărat, real, fac parte, în acelaşi timp, şi din Biserică.

3:3 Revenind la exegeza capitolului 3 din Matei, reţinem faptul că lucrarea pregătitoare a lui Ioan Botezătorul fusese profeţită de Isaia, cu mai bine de 500 de ani înainte de epoca sa: „Glasul celui care strigă în pustie: Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru!“ (Isaia 40:3).

Ioan era glasul, iar naţiunea, Israel, era, din punct de vedere spiritual, pustia – uscată şi neroditoare! Ioan i-a chemat pe oameni la misiunea de a pregăti calea Domnului, pocăindu-se de păcatele lor, lăsându-se de ele, netezindu-I cărările, prin eliminarea din viaţa lor a tot ceea ce ar putea împiedica completa Sa stăpânire.

3:4 Veşmintele lui Ioan Botezătorul erau confecţionate din păr de cămilă – dar nu din cel de lux, folosit în vremea noastră la hainele scumpe, ci dintr-un material aspru, din care se făceau pe vremea aceea hainele vânătorilor. Peste aceste veşminte Ioan Botezătorul era încins cu o curea de piele. Era acelaşi echipament pe care-l purtase şi Ilie (2 Regi 1:8) – identitatea îmbrăcăminţii având probabil rolul de a le atrage atenţia iudeilor credincioşi asupra asemănării dintre misiunea lui Ioan Botezătorul şi cea a lui Ilie (Mal. 4:5; Lu. 1:17; Mat. 11:4; 17:10-12).

Ioan se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică – acesta fiind un regim alimentar de subzistenţă, al celui care era atât de mistuit de misiunea sa, încât conforturile şi plăcerile obişnuite ale vieţii erau sublimate. Trebuie să fi fost o experienţă zguduitoare să te fi întâlnit faţă în faţă cu Ioan Botezătorul – acel om care nu dădea nici o importanţă majorităţii lucrurilor ce stau, de obşte, în atenţia oamenilor. Absorbirea lui de realităţile spirituale îi va fi făcut pe concetăţenii săi să-şi dea seama în ce sărăcie spirituală se zbat. Renunţarea la pretenţiile eului propriu constituia o usturătoare condamnare a spiritului lumesc din vremea sa.

3:5, 6 Din Ierusalim, de prin întreaga Iudee şi din ţinuturile de dincolo de Iordan, mulţimi mari de oameni veneau să-l audă pe Ioan. Unii din cei care au răspuns la mesajul său au fost botezaţi de el în Iordan, afirmând prin aceasta că sunt gata să dea ascultare deplină şi supunere Regelui ce urma să vină în curând.

3:7 Cu totul alta era situaţia cu fariseii şi saducheii. Când au venit aceştia să-l audă pe Ioan, el şi-a dat seama de adevărata lor natură: fariseii afişau o mare devoţiune pentru Lege, dar în lăuntrul lor erau corupţi, pătrunşi de spirit sectar, făţarnici şi plini de o neprihănire proprie; din punct de vedere social, saducheii erau aristocraţi, iar pe plan religios, erau sceptici, care tăgăduiau până şi doctrine de bază, cum ar fi învierea trupului, existenţa îngerilor, nemurirea sufletului şi pedeapsa veşnică.

Aşa se explică de ce Ioan Botezătorul a condamnat ambele secte, numindu-le „pui de năpârci“, întrucât oamenii aceştia susţineau că doresc să scape de mânia viitoare, dar în realitate nu dădeau nici o dovadă grăitoare că s-au pocăit cu adevărat.

3:8 Ioan Botezătorul i-a invitat să dovedească dacă sunt sinceri, producând roade vrednice de pocăinţă. După cum remarcă J. R. Miller, adevărata pocăinţă „nu valorează absolut nimic, dacă se rezumă doar la câteva lacrimi, un oftat de regret şi puţină spaimă. Noi trebuie să ne lăsăm de păcatele noastre, faţă de care ne-am pocăit, păşind pe calea nouă şi curată a sfinţeniei“.

3:9 Iudeii nu trebuiau să facă greşeala de a-şi imagina că doar pentru că descind din Avraam, vor intra numaidecât în cer. Harul mântuirii nu se transmite prin naşterea naturală. Dumnezeu ar putea face din pietrele râului Iordan copii ai lui Avraam, printr-un proces mai puţin violent decât cel implicat în convertirea fariseilor şi a saducheilor.

3:10 Spunând că securea a fost înfiptă la rădăcina pomilor, Ioan afirma că urma să înceapă judecata divină. Venirea şi prezenţa lui Cristos aveau să-i pună la încercare pe toţi oamenii. Cei care aveau să fie găsiţi neroditori aveau să fie nimiciţi, după cum un pom care nu aduce roadă este tăiat şi aruncat în foc.

3:11, 12 În versetele 7-10, Ioan se referise exclusiv la farisei şi saduchei (vezi v. 7), dar acum el pare să se adreseze întregului auditoriu, în care erau cuprinşi şi credincioşii adevăraţi, şi cei falşi. Ioan explică apoi deosebirea dintre lucrarea lui şi cea a lui Mesia, care avea să vină. Ioan a botezat cu apă, în vederea pocăinţei – apa având doar un rol ceremonial, fără putere reală de curăţire; iar pocăinţa, chiar în cazul când era autentică, nu îi conferea persoanei respective mântuire deplină.

În concepţia lui Ioan, lucrarea desfăşurată de el avea un caracter pregătitor şi parţial, Ioan urmând să fie apoi total eclipsat de Mesia. El, Mesia, avea să fie mai puternic, mai vrednic. Lucrarea Lui avea să cunoască o răspândire şi o putere de penetraţie mult mai mare, întrucât El avea să boteze cu Duhul Sfânt şi cu foc.

Botezul cu Duhul Sfânt se deosebeşte de botezul cu foc. Primul este un botez al binecuvântării; al doilea – botezul judecăţii! Primul a avut loc la Rusalii, al doilea încă nu a survenit. De primul au parte toţi cei care cred cu adevărat în Domnul Isus, iar de al doilea botez – de cel cu foc – vor avea parte toţi necredincioşii. Primul avea să fie aplicat tuturor israeliţilor pentru care botezul era un semn exterior al pocăinţei interioare; al doilea era destinat fariseilor şi saducheilor, precum şi tuturor celor care nu făceau deloc dovada unei pocăinţe adevărate.

Unii susţin că botezul cu Duhul Sfânt şi botezul cu foc ar fi unul şi acelaşi eveniment, cu alte cuvinte, că botezul cu foc s-ar referi la limbile de foc care au apărut când S-a coborât Duhul Sfânt, la Rusalii. Dar în lumina versetului 12, care echivalează focul cu judecata, probabil că nu putem interpreta versetul respectiv în sensul unei atari echivalenţe. A nu se uita că imediat după ce se referă la botezul cu foc, Ioan aminteşte de judecată.

Domnul este înfăţişat la treierat, cu lopata în mână, aruncând grâul în aer pentru a-l cerne. Grâul (adevăraţii credincioşi) cade direct pe pământ şi este transportat apoi în hambar. Dar pleava (necredincioşii) este transportată de vânt la o oarecare distanţă, după care este adunată şi arsă într-un foc care nu se stinge.

Focul din versetul 12 înseamnă judecată şi, întrucât acest verset este o amplificare a versetului 11, e logic să conchidem că botezul cu foc este un botez al judecăţii.Propovaduirea lui Ioan, Pagini Crestine, Propovaduirea lui Ioan, Pagini Crestine,Propovaduirea lui Ioan, Pagini Crestine,Propovaduirea lui Ioan, Pagini Crestine,Propovaduirea lui Ioan, Pagini Crestine, Propovaduirea lui Ioan, Pagini Crestine,Propovaduirea lui Ioan