Evanghelia după Ioan

Evanghelia dupa Ioan

„Cea mai profundă carte din lume“ – A. T. Robinson

I. Locul unic în Canon

Ioan precizează caracterul evanghelistic al acestei cărţi – „pentru ca voi să credeţi“ (20:31). Cel puţin în această privinţă, biserica a urmat exemplul apostolilor, prin răspândirea a milioane de exemplare ale evangheliei după Ioan în toată lumea.

Dar Ioan este, în acelaşi timp, şi una din cărţile îndrăgite – sau poate chiar cea mai îndrăgită carte – a credincioşilor maturi şi devotaţi. Ioan nu se mulţumeşte să redea faptele vieţii Domnului nostru, ci presară în relatarea sa multe discursuri şi reflecţii mature, caracteristice unui apostol care L-a însoţit pe Cristos, probabil încă din anii adolescenţei sale în Galileea, continuând părtăşia sa cu Cristos până la adânci bătrâneţi, în provincia Asia. Evanghelia sa conţine cel mai binecunoscut verset din Noul Testament, ceea ce Martin Luther a numit „esenţa Evangheliei“: Ioan 3:16.

Dacă Noul Testament ar fi alcătuit doar din evanghelia după Ioan, aceasta ne-ar oferi suficientă hrană solidă (şi lapte) din Cuvântul lui Dumnezeu pentru o viaţă întreagă de studiu şi meditaţie.

II. Paternitatea

Paternitatea lui Ioan asupra evangheliei a patra a fost pusă sub semnul îndoielii de mulţi critici din ultimii 150 de ani. Asta se datorează, negreşit, faptului că ea ne oferă o mărturie clară a Dumnezeirii Domnului Isus Cristos.

Atacurile scepticilor au încercat să demonstreze că evanghelia nu ar fi opera unui martor ocular, ci lucrarea unui „geniu religios“ anonim, care ar fi trăit cu cincizeci până la o sută de ani mai târziu. Astfel, potrivit opiniei acestor critici, ea ar oglindi concepţia bisericii despre Cristos, iar nu cuvintele reale pe care le-a rostit Cristos sau descrierea faptelor săvârşite de El.

Textul propriu-zis al evangheliei de care ne ocupăm acum nu precizează paternitatea ei, dar există suficiente motive întemeiate de a crede că a fost redactată de apostolul Ioan, unul din cei doisprezece.

Clement din Alexandria consemnează, în scrierile sale, că spre sfârşitul îndelungatei vieţi a lui Ioan, apostolul a fost rugat de prietenii săi apropiaţi, care l-au vizitat la Efes, să redacteze o evanghelie care să suplimenteze evangheliile sinoptice. Sub influenţa Duhului Sfânt, Ioan a compus o evanghelie spirituală, fără ca prin aceasta să se înţeleagă că celelalte trei evanghelii ar fi nespirituale. Dar Ioan a pus un accent mai mare asupra cuvintelor lui Cristos şi asupra sensului mai profund al semnelor săvârşite de El, ceea ce-i conferă acestei evanghelii, prin excelenţă, calificativul de „evanghelie spirituală“.

Dovezile externe

Teofil din Antiohia (circa 170 d.Cr.) este primul scriitor cunoscut care declară că Ioan a fost autorul acestei evanghelii. Găsim însă şi înainte de această dată aluzii la evanghelia a patra şi citate din ea, în scrierile lui Ignat, Iustin Martirul (probabil), Tatian, Canonul Muratorian şi ereticii Basilides şi Valentinus.

Irineu încheie şirul neîntrerupt al ucenicilor lor de la Domnul Isus şi până la Ioan, de la Ioan la Policarp şi de la Policarp la el însuşi. Prin aceasta suntem purtaţi cu mult timp în urmă, la momentul apariţiei creştinismului, străbătând apoi perioada dezvoltării creştinismului, până către finele veacului al doilea.

Irineu se referă frecvent la faptul că apostolul Ioan este autorul acestei evanghelii – fapt cu totul acceptat în cadrul bisericii primare. De la Irineu încolo, evanghelia de care ne ocupăm primeşte o largă atestare, din partea multor figuri proeminente, cum ar fi Clement din Alexandria şi Tertulian.

Până la începutul secolului XIX-lea în afară de o sectă puţin cunoscută, denumită Alogii, nimeni nu a contestat paternitatea lui Ioan asupra evangheliei de faţă.

Ultimele cuvinte cu care se încheie evanghelia au fost, probabil, scrise de liderii bisericii din Efes, către sfârşitul primului veac, îndemnându-i pe credincioşi să accepte Evanghelia lui Ioan. Versetul 24 trimite înapoi la „ucenicul pe care l-a iubit Isus“, în versetul 20 din capitolul 13. Această afirmaţie a fost acceptată dintotdeauna ca o referire la apostolul Ioan.

Multă vreme liberalii au susţinut că evanghelia a patra ar fi fost redactată la o dată târzie, către sfârşitul secolului al doilea. Dar în 1920, a fost descoperit în Egipt un fragment din capitolul 18 al evangheliei (papirusul numărul 52, a cărui dată a fost stabilită, prin metode obiective, ca aparţinând primei jumătăţi a secolului al doilea, probabil în jurul anului 125 d.Cr.).

Faptul că manuscrisul a fost descoperit într-un oraş din provincie (şi nu într-un centru urban, cum ar fi Alexandria) confirmă justeţea teoriei tradiţionale, potrivit căreia evanghelia după Ioan a fost redactată către sfârşitul secolului întâi – aceasta pentru simplul fapt că a trebuit să treacă un timp suficient de mare pentru ca această evanghelie să ajungă din Efes până în Egiptul de Sus, respectiv ţinuturile din sudul acestei ţări.

Un fragment similar, din capitolul 5 al evangheliei după Ioan, numit papirusul Egerton nr. 2, datând de asemenea de pe la începutul secolului al doilea, constituie o confirmare în plus a faptului că evanghelia de care ne ocupăm a fost redactată în perioada în care a trăit Ioan.

Dovezile interne

Către sfârşitul veacului al nouăsprezecelea, vestitul cărturar anglican, episcopul Westcott, mergând din aproape în aproape, în cercuri concentrice, a susţinut paternitatea lui Ioan, bazându-se pe următoarele argumente:

1. Autorul a fost un iudeu – stilul în care e redactată evanghelia, vocabularul şi cunoaşterea profundă a datinilor şi tradiţiilor iudaice, precum şi modul în care se reflectă Vechiul Testament în această evanghelie sunt, cu toate, elemente menite să sprijine paternitatea lui Ioan asupra evangheliei ce-i poartă numele.
2. El a fost un iudeu care a trăit în Palestina (1:28; 2:1, 11; 4:46; 11:18, 54; 21:1, 2). Cunoştea foarte bine Ierusalimul şi templul (5:2; 9:7; 18:1; 19:13, 17,20, 41; vezi şi 2:14- 16; 8:20; 10:22).
3. A fost martor ocular al evenimentelor pe care le-a consemnat. Evanghelia e plină de o sumedenie de detalii, privind locuri, persoane, date şi obiceiuri (4:46; 5:14; 6:59; 12:21; 13:1; 14:5, 8; 18:6; 19:31).
4. El a fost un apostol, demonstrând o cunoaştere aprofundată a cercului intim de ucenici ai Domnului şi a Domnului Însuşi (6:19, 60, 61; 12:16; 13:22,28; 16:19).
5. Întrucât autorul evangheliei de care ne ocupăm ţine să-i menţioneze pe nume pe ceilalţi ucenici, nenumindu-se însă pe el însuşi, e normal să presupunem că persoana al cărei nume rămâne neprecizat din textele de la 13:23; 19:26; 20:2; 21:7, 20 este apostolul Ioan. Alte trei fragmente care ar putea fi considerate drept mărturie a caracterului de martor ocular al autorului evangheliei a patra sunt şi următoarele pasaje: 1:14; 19:35 şi 21:24.

III. Data

Irineu afirmă fără echivoc că Ioan a redactat, la Efes, evanghelia ce-i poartă numele. Prin urmare, dacă afirmaţia lui Irineu este valabilă, data apariţiei evangheliei trebuie plasată nu mai devreme de anul 69 sau 70 d.Cr., când a sosit Ioan în acest oraş. Întrucât Ioan nu pomeneşte nimic despre distrugerea Ierusalimului, se poate deduce că acest eveniment nu avusese încă loc, certificând, o dată în plus, că apariţia evangheliei trebuie situată înainte de acel groaznic moment din istoria Israelului.

Unii cărturari cu vederi foarte liberale susţin că evanghelia după Ioan ar fi fost redactată la o dată mult mai timpurie, respectiv între 45 şi 66 d.Cr., datorită unor posibile legături cu Sulurile de la Marea Moartă. Este surprinzător acest punct de vedere, deoarece, în general, conservatorii sunt cei care preferă date mai timpurii, iar cei cu vederi neconservatoare optează, de obicei, pentru date mai târzii. În cazul de faţă, tradiţiile care ne parvin încă din perioada bisericii primare acordă temei argumentului unei apariţii mai târzii a evangheliei lui Ioan.

Argumentele ce sprijină apariţia evangheliei către sfârşitul primului secol creştin sunt foarte bine întemeiate. Majoritatea cărturarilor sunt de acord cu Irineu, cu Clement din Alexandria şi cu Ieronim, că Ioan a fost ultima din cele patru evanghelii, în ordinea redactării, în parte şi pentru faptul că el pare să preia din evangheliile sinoptice materiale pe care le dezvoltă apoi în evanghelia sa.

Faptul că distrugerea Ierusalimului nu este menţionată în Ioan s-ar putea datora faptului că, întrucât cartea a fost redactată cu douăzeci de ani mai târziu, şocul acestui eveniment s-a mai atenuat, întrucâtva. Irineu scrie că Ioan a trăit până în timpul domniei împăratului Traian (care şi-a început domnia în anul 98 d.Cr.). Deci apariţia cărţii ar trebui plasată nu cu mult timp înainte de această domnie.

Referirile la „iudeii“ din evanghelia aceasta sugerează, de asemenea, o perioadă târzie, când opoziţia iudeilor faţă de credinţa creştină se consolidase, transformându-se în prigoană deschisă.

Deşi nu dispunem de mijloacele care ne-ar permite să stabilim data exactă a redactării evangheliei lui Ioan, suntem totuşi în măsură să-i plasăm apariţia, cu maximum de probabilitate, în deceniul 85-95 d.Cr.

IV. Fondul şi temele evangheliei

Ioan îşi clădeşte evanghelia în jurul a şapte miracole sau „semne“ săvârşite de Isus în public. Fiecare are menirea expresă de a demonstra că Isus este Dumnezeu:

1. Transformarea apei în vin, la nunta din Cana Galileii (2:9).
2. Vindecarea fiului nobilului (4:46-54).
3. Vindecarea invalidului de la scăldătoarea Betesda (5:2-9).
4. Vindecarea celor cinci mii de oameni (6:1-14).
5. Umblarea lui Isus pe apele Mării Galileii, pentru a-i salva pe ucenicii Lui de pericolele furtunii (6:16-21).
6. Vindecarea omului ce fusese orb din naştere (9:1-7).
7. Învierea lui Lazăr (11:1-44). Pe lângă aceste şapte minuni săvârşite în public, mai există un al optulea miracol, înfăptuit doar pentru ucenicii Săi, după învierea Domnului, respectiv prinderea miraculoasă a peştilor (21:1-14).

Charles R. Erdman afirmă că a patra evanghelie:

„a determinat mai multe persoane să-L urmeze pe Cristos, a inspirat mai mulţi credincioşi să-L slujească fidel, a prezentat cărturarilor mai multe probleme dificil de rezolvat, decât oricare altă carte la care ne-am putea gândi“.

Cronologia lucrării pământeşti a Domnului nostru a fost alcătuită pornind de la datele furnizate de această evanghelie. Analizând lucrarea lui Cristos doar prin prisma celorlalte trei evanghelii, am putea fi înclinaţi să credem că misiunea Lui a durat doar un an. Când facem însă cunoştinţă cu sărbătorile sau praznicele anuale pe care le menţionează Ioan în evanghelia sa, suntem în măsură să stabilim că lucrarea publică a Domnului Isus a durat aproximativ trei ani.

Observaţi următoarele referiri:

• Primul praznic al Paştelor (2:12, 13);
• „o sărbătoare a iudeilor“ (5:1), ce putea fi Paştele sau Purim;
• a doua (sau a treia) sărbătoare a Paştelor (6:4);
• sărbătoarea Corturilor (7:2);
• sărbătoarea Înnoirii (Dedicării) (10:22);
• şi ultimul Paşte (12:1).

Ioan este foarte precis şi în referirile de natură cronologică. Dacă ceilalţi trei evanghelişti se mulţumesc adesea cu o referire aproximativă la data când au avut loc evenimentele descrise, Ioan este mult mai precis, punctând mult mai exact momentul desfăşurării faptelor: al şaptelea ceas (4:52); a treia zi (2:1); două zile (11:6); şi şase zile (12:1).

Stilul şi vocabularul în care este redactată această evanghelie sunt unice, ele nemaiîntâlnindu-se decât în Epistolele lui Ioan. Autorul recurge la propoziţii şi fraze scurte şi concise, lipsite de complexităţi inutile. Autorul gândeşte ca un evreu, dar se exprimă ca un grec. Adesea cu cât este mai scurt enunţul lui Ioan, cu atât mai profund e adevărul exprimat!

Lexicul utilizat de Ioan este cel mai redus dintre toate evangheliile, şi totuşi sensurile exprimate sunt dintre cele mai profunde. Observaţi importanţa şi frecvenţa unor termeni cum ar fi: Tatăl (118), a crede (100), lumea (78), dragostea (45), martor, a mărturisi, etc. (47), viaţă (37), lumină (24).

O altă trăsătură distinctivă a evangheliei lui Ioan este frecvenţa numărului şapte şi a seriilor septimale. În Scriptură această cifră este asociată cu ideea de perfecţiune sau completeţe (vezi Geneza 2:1-3). În evanghelia aceasta, Duhul lui Dumnezeu desăvârşeşte şi completează revelaţia lui Dumnezeu prin Persoana lui Isus Cristos, aşa cum reiese şi din folosirea frecventă a numărului şapte şi a multiplilor acestuia.

Cea mai cunoscută serie septimală din Ioan o constituie suita de şapte enunţuri ale Domnului care încep cu „Eu sunt“. Astfel:

1. „Eu sunt Pâinea Vieţii“ (6:35, 41, 48, 51);
2. „… Lumina Lumii“ (8:12; 9:5);
3. „…Uşa“ (10:7, 9);
4. „…Bunul Păstor“ (10:11, 14);
5. „…Învierea şi Viaţa“ (11:25);
6. „…Calea, Adevărul şi Viaţa“ (14:6); şi
7. „Viţa“ (15:1, 5).

Nu tot atât de cunoscută este însă şi cealaltă serie septimală în care afirmaţia „Eu sunt“ apare fără complinirea unui nume predicativ. (Vezi: 4:26; 6:20; 8:24, 28, 58; 13:19; 18:5, 8. Aceasta din urmă este o afirmaţie dublă.)

În capitolul şase, care se ocupă de Pâinea Vieţii, termenul din greacă tradus prin „pâine“ şi „pâini“ apare de douăzeci şi unu de ori, respectiv de trei ori şapte. De asemenea, în discursul despre Pâinea Vieţii expresia „pâinea din cer“ revine de şapte ori.

După cum am văzut deja, scopul care l-a determinat pe Ioan să-şi redacteze evanghelia a fost ca cititorii să creadă „că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând să aibă viaţă în numele Lui“ (20:31).
Pagini Crestine,Evanghelia dupa Ioan,Pagini Crestine,Evanghelia dupa Ioan,Pagini Crestine,Evanghelia dupa Ioan,Pagini Crestine,Evanghelia dupa Ioan,Pagini Crestine,Evanghelia dupa Ioan,Pagini Crestine,Evanghelia dupa Ioan,Pagini Crestine,Evanghelia dupa Ioan,Pagini Crestine,Evanghelia dupa Ioan,Pagini Crestine,Evanghelia dupa Ioan,Pagini Crestine,Evanghelia dupa Ioan,Pagini Crestine,Evanghelia dupa Ioan